John Watson - Teoria behavioristă

John Watson (1878-1958) este cel care a aplicat teoria lui Pavlov în psihologie. S-a născut la

o fermă de langa Greenville, Carolina de Sud. A absolvit colegiul Universităţii Furman şi a

continuat studiile la Universitatea Chicago, unde a început cercetările în psihologie pe

animale. Dupa ce a obtinut doctoratul a lucrat la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore.

În 1913 Watson se face cunoscut în lumea psihologiei, prin articolul său manifest „Psihologia

vazută de un behaviorist”. În acest articol afirma că studiul conştientului prin introspecţie nu

are ce căuta în psihologie ca ştiinţă. Psihologia ar trebui să abandoneze „termeni precum

conştient, stări mintale, minte, conţinut, verificabil prin introspecţie, imaginaţie şi altele la fel”

(Watson, 1913, p 166). În schimb, ţelul acesteia ar trebui să fie „predicţia şi controlul

comportamentului” (p 158). În particular, ar trebui să studieze doar stimuli, răspunsuri şi

formarea obiceiurilor. În acest fel psihologia ar putea deveni o ştiinţa la fel ca celelalte ştiinţe

naturale. Un an mai târziu a citit lucrările lui Pavlov despre reflexe condiţionate conceptele

susţinute de acesta au format baza (piatra de temelie) a studiilor sale. În 1916, Watson a

început studiile pe copii mici, devenind primul psiholog care a aplicat principiile învătării pe

probleme de dezvoltare. În 1929 cariera academică se încheie datorită mediatizării divorţului

său care are ca urmare concedierea sa de la universitate. Watson s-a recăsătorit şi a intrat în

lumea afacerilor, lucrând o vreme ca vânzător de cafea şi functionar la magazinul Macy’s. El

a continuat să scrie despre dezvoltarea copilului, însă pentru reviste precum Cosmopolitan,

Harper’s şi McCall’s.

Studiile lui Watson s-au focalizat pe comportamente, fiind şi un adept al teoriilor ecologiste a

făcut urmatoarea propunere devenită faimoasă: “Daţi-mi o duzină de copii sănătoşi, bineformaţi,

şi mediul specificat de mine în care sa îi cresc şi garantez că luându-l pe oricare la

întâmplare îl voi antrena să devină orice fel de specialist aş alege: doctor, avocat, artist,

negustor, şef şi , da, chiar şi cerşetor sau hoţ, indiferent de talente, înclinaţii, tendinţe, abilităţi,

vocaţii, şi rasa înaintaşilor săi.” (Watson, 1924, p. 104)

Unul din interesele majore ale lui Watson a fost condiţionarea emoţiilor. El susţinea că la

naştere nu există decât trei reacţii emoţionale neînvăţate: frica, furia şi iubirea. De fapt, ceea

ce observăm noi sunt trei răspunsuri fizice diferite, dar de dragul simplităţii le vom numi

emoţii.

Frica este vizibilă la copii prin comportamente cum sunt respiraţie rapidă, strânsul pumnilor,

inchiderea ochilor, plâns. Ea este provocată doar de doi stimului, anume zgomotul brusc şi

pierderea sprijinului (ca atunci când capul bebeluşului nu este susţinut). Totuşi, copiii mai

mari se tem de tot felul de lucruri oameni care par ciudaţi, sobolani, câini, întuneric şi aşa mai

departe. Aceasta înseamnă că stimulii care provoacă majoritatea reacţiilor de frică sunt

învăţaţi. De exemplu, un băieţel se temea de şerpi deoarece se speriase de un ţipăt puternic

când văzuse unul. Şarpele devenise un stimul condiţionat.

Furia este iniţial un răspuns neînvăţat la restricţia mişcărilor corpului. Dacă nu lăsam un copil

de 2 ani să meargă unde îşi doreşte începe să ţipe şi să îşi mişte haotic corpul. Deşi furia este

iniţial o reacţie la o situaţie, a fi ţinut forţat, mai târziu ea se manifestă într-o varietate de

situaţii, trebuie să se spele pe faţă, să stea pe toaletă, să se dezbrace, să facă baie şi asa mai

departe. Aceste cerinţe ale adulţilor provoacă furie deoarece sunt asociate cu constrângeri

fizice, copilul se înfurie când i se spune să se dezbrace deoarece acest ordin a fost asociat

iniţial cu o reţinere forţată.

Iubirea este iniţial un răspuns provocat automat de mângâierea pielii, gâdilat şi legănat.

Bebeluşul răspunde prin zâmbet, râs, murmur, gângurit şi alte răspunsuri afective pozitive. La

început copii mici nu iubesc anumite persoane, ei sunt condiţionaţi să facă acest lucru. Faţa

mamei apare frecvent împreună cu mângâierea, legănatul şi astfel devine un stimul

condiţionat care singur provoacă sentimente pozitive pentru ea. Mai târziu, şi persoanele

asociate mamei în diverse moduri provoacă astfel de răspunsuri. Deci, sentimentele tandre sau

pozitive faţă de ceilalti sunt învăţate prin stimuli de ordinul doi.

De fapt, multe din lucrarile lui Watson (1913) despre emoţii sunt speculaţii, unele chiar vagi.

El spunea că cele trei emoţii de bază “se atasează unei varietăţi de stimuli cu răspunsuri

completate sau modificate ale acestora” (p. 165), dar nu spunea mai nimic despre cum

apăreau aceste modificări.

Watson completat prin experimente aceste speculaţii. Experimentul său major a fost legat de

condiţionarea emoţiei de frică la un copil de unsprezece luni numit Albert B. Watson şi

Raynor (Watson, 1924, p. 159-164) au vrut să vadă dacă îl pot condiţiona pe Albert să se

sperie de un cobai. La începutul experimentului, Albert nu manifesta comportamente de

teama, frică la vederea cobailor. S-a asociat prezenţa cobaiului cu zgomote (produse de

lovirea unei bare de lemn în spatele copilului la nivelul capului acestuia), asocierea care a

determinat iniţial reacţii de uimire pentru ca ulterior Albert să manifeste reacţii de frică, plâns

şi încercare de a pleca din încăpere.

Câteva zile mai târziu, Watson şi Raynor (Watson, 1924) au testat generalizarea stimulilor şi

au observat că deşi Albert se juca cu multe obiecte, îi era teamă de orice jucărie care avea

blană. El plângea sau se agita ori de câte ori vedea un iepure, un câine, o haină de blană, vată,

sau o mască de Moş Crăciun, deşi înainte nu îi era teamă de aceste lucruri. Teama lui Albert

se generalizase la toate obiectele cu blană.

Una dintre aplicaţiile practice ale teorie lui Watson a fost metoda de decondiţionare a

reacţiilor de frică. A lucrat cu un băieţel de 3 ani care se speria de jucăriile sau fiinţele cu

blană, dar şi de peşti şi jucării mecanice.

Procedura de decondiţionare a avut următoarele etape: copilul a fost aşezat pe un scaun înalt

la masă şi i s-a dat să mănînce. Un iepure alb inchis într-o cuşcă i-a fost arătat de la o distanţă

care să nu provoace reacţii de frică. A doua zi cuşca cu iepurele a fost apropiată treptat până

când s-a constatat că prezenţa sa declanşează frică moment în care se încheia etapa din ziua

respectivă. S-a reluat experimentul câteva zile, în final copilul a acceptat iepurele în preajma

sa, ţinea gustarea cu o mână şi cu cealaltă se juca cu iepurele. Astfel s-a eliminat frica de

fiinţe şi obiecte cu blană

Procedeul, deşi anticipat de Locke, era absolut nou, iar astăzi această decondiţionare este

cunoscută ca o forma de modificare comportamentală numită desensibilizare sistematică.

Subiectul relaxat este gradat pus în contact cu stimulul care declanşează frica, terapeutul se

asigura că sentimentele de frică apar în limite moderate astfel încât după un număr de şedinţe

subiectul învăţa să asocieze sentimentede bine şi relaxare cu obiectul sau fiinţa care iniţial

declanşa trăiri anxioase sau de frică.

În mare parte datorită efortului lui Watson, paradigma clasică a condiţionării a devenit una din

pietrele de temelie în psihologie.

În acelaşi timp, trebuie notat faptul că acest model are o serie de limite. Pe de o parte,

cercetătorii au descoperit că este mult mai greu de condiţionat răspunsurile bebeluşilor decât

susţinea Watson. Acest lucru pare adevărat în timpul primei luni de viaţă. Probabil

condiţionarea clasică devine mai uşoară odata ce copii dezvoltă ceea ce Piaget (1970) numeşte

„reacţii circulare”. Odata ce pot coordona actiuni senzoriomotorii, pot să facă mult mai multe

asocieri.

O altă limită ţine de tipurile de stimuli condiţionaţi, cercetătorii au încercat să condiţioneze

copii mici să se teamă de draperii şi bucăţi de lemn în loc de cobai şi nu au reuşit sau au reuşit

cu foarte mare dificultate şi reflexul nu a avut stabilitate. O explicaţie a acestor eşecuri a fost una care ţine de biologie şi anume, s-ar putea să existe constrângeri biologice în legătură cu

tipul de stimuli cu care se asociază diferite răspunsuri.

Din perspectiva teoriei învăţării, în cele din urmă, condiţionarea clasică pare limitată de

diverse tipuri de răspunsuri. Condiţionarea reflexelor se pare că se aplică mai bine la

răspunsurile înnăscute (care pot include multe reacţii emotionale). Este discutabil dacă acest

tip de condiţionare poate explica cum se învăţă comportamente complexe cum ar fi: vorbitul,

folosirea uneltelor, dansatul, sau şahul. În formarea acestor deprinderi se asociază o serie de

reacţii cu o bază înnăscută dar şi comportamente de încercare şi eroare non-înnăscute şi

creative.