Tipuri de gândire

         

Gândirea omului nu este uniforma, nu functioneaza la fel la toti oamenii sau la unul si acelasi om în momente si în situatii diferite. Iata de ce, de-a lungul timpului, s-a lansat si apoi s-a accentuat ideea existentei mai multor tipuri sau moduri de gândire.

                                     Gândirea inductiva, deductiva si analogica

In gândirea inductiva miscarea cunoasterii se realizeaza de la particular la general, de la multitudinea trasaturilor, atributelor la concepte, relatii, legi. Gândirea inductiva surprinde regularitatea, ceea ce este comun, constant, invariant. Pornind de la stimuli, subiectul construieste o schema de raspuns careia i se adapteaza. Asadar, gândirea mdacxiv&faciliteazâ extragerea si formularea unei concluzii generale dintr-o multitudine de cazuri particulare.

 Cu alte cuvinte, produsele gândirii inductive nu sunt definitive si nici absolut sigure, dimpotriva, ele pot fi oricând puse in discutie. în gândirea inductiva intervine adeseori hazardul, de aceea, ea îsi conserva un caracter probabilistic. "Compozitia" gândirii inductive este întot­deauna incompleta, neîncheiata, ea tinde a fi totala, dar rareori ajunge sa si fie.

Conceptele, relatiile si legile sunt "fructele" gândirii inductive, formarea lor impli­când abstractizari si generalizari, diferentieri si asimilari simultane. Gândirea inductiva implica o abstractie deoarece, asa cum aprecia Oleron, subiectul trebuie sa se degaje de accesorii sau de factori perturbatori. De asemenea, ea comporta un anumit grad de generalitate în raspunsuri deoarece, dupa acelasi Oleron, secventele propuse subiectului pot fi prelungite.

In sfârsit, gândirea inductiva este compozitionala, in sensul ca subiectul asociaza si subordoneaza propriile sale structuri celor ale materialului cu care opereaza. Aceasta reunire a datelor empirice cu cele deja detinute, si pe care Piaget o numeste diferenta inductiva, conduce la elaborarea unor compozitii ce asigura formularea unor noi concluzii cu o anumita valoare de probabilitate.

Gândirea deductiva se caracterizeaza prin miscarea cunoasterii în sens invers celei inductive, adica de la general la particular. Deductia consta "în a extrage un adevar particular dintr-un principiu foarte general, ceea ce necesita ca principiul general sa fie el însusi adevarat; adevarul particular este el însusi continut în principiul general" (Goguelin, 1988, voi. II, p. 248).          Inferentele deductive îndeplinesc un mare rol în întelegere (ele permit, de exemplu, ca pornind de la o actiune sa inferam scopul în virtutea caruia acea actiune a fost realizata), în rezolvarea problemelor (permit întelegerea problemei, planificarea actiunilor, ordo­narea lor în timp), în rationament (asigura trecerea de la premise la concluzii) (vezi Richard & Richard, 1992, p. 514).

Gândirea deductiva are un caracter riguros sistematic, conduce întotdeauna la o anumita concluzie, fapt care îi creeaza omului iluzia unei puteri cognitive absolute. Oleron arata ca exista insa trei niveluri la care se desfasoara gândirea deductiva : nivelul inferentelor traite (actiunea nu implica decât punerea în joc a schemelor de raspunsuri deja constituite si care stabilesc o conexiune între câteva categorii de stimuli, gesturi sau demersuri ce nu pot fi declansate spontan); nivelul rationamentelor "materiale" (face apel la un simbolism mai mult verbal, dar pot fi constituite si pornind de la reprezentari concrete); nivelul rationamentelor formale (raspund egal simbolismului, fie verbal, fie specializat, ele fiind ghidate nu de conexiuni empirice, ci de reguli care sunt definite în interiorul sistemului dat.

 Gândirea analogica consta in stabilirea similitudinilor dintre diverse obiecte, feno­mene, evenimente, idei etc. acolo unde ele par a nu exista, in transferul de informatie de la un obiect cunoscut, asimilat, la altul necunoscut, neasimilat înca, în sfârsit, în elaborarea unor sisteme notionale si procedee metodologice unitare pentru studiul si explicarea unor entitati substaniial-calitativ diferite (vezi Golu, 1975, p. 185). Gândirea analogica manifesta o mare deschidere spre similitudine, conexiune, noutate. Pornind de la asemanarile constatate, gândirea analogica emite ipoteze ce urmeaza a fi verificate. Daca gândirea inductiva se bazeaza pe tratarea informatiilor de aceeasi natura, gândirea analogica cerceteaza fenomene extrem de diferite ca natura.

Gândirea analogica este dependenta de cunostintele conceptuale ale copiilor. Acest lucru s-a  

Holyoak si Thagard (1997) au formulat teoria multiconstrangatoare a gândirii analogice. Potrivit acestei teorii, gândirea ana­logica este influentata de trei tipuri de constrângeri: similaritatea, structura, scopul. Cercetarile au demonstrat ca asemanarea conceptelor la orice nivel contribuie la gândirea analogica, în special în pasul initial de acces; gândirea analogica este ghidata de necesitatea de a stabili paralele structurale sau un izomorfism între elementele sursei si cele ale tintei; gândirea analogica este directionala de obiectivele celui care gândeste.

                               

                                    Gândirea verticala si gândirea laterala

Conceptul de gândire laterala a fost introdus în 1967 de Edward De Bono.

In Concise Oxford Dictionary, în dreptul termenului "gândire laterala" citim : gândirea laterala este încercarea de rezolvare a problemelor cu metode neortodoxe sau aparent ilogice. Autorul ne atrage atentia asupra faptului ca în aceasta formulare cuvântul-cheie este cuvântul "aparent". Metodele folosite in rezolvarea problemelor sau în creatie pot parea "ilogice" numai în termenii logicii normale, dar nu si în raport cu logica structurilor sistemului. înteleasa în acest mod, gândirea laterala se deosebeste de gândirea "verticala". Daca în aceasta din urma individul îsi stabileste un punct de plecare si apoi construieste pas cu pas pornind de la el, urmatorii pasi fiind strâns legati de cei parcursi pâna la un anumit moment dai, în gândirea laterala individul se misca "piezis", cum spune autorul, încearca noi perceptii, noi concepte, foloseste metode variate pentru a iesi din linia obisnuita de gândire

Unele dintre tipurile de gândire descrise pâna acum, si anume gândirea algoritmica, gândirea reproduc-tiva, gândirea inductiva si cea deductiva, sunt exemple tipice de gândire verticala, in timp ce gândirea productiva sau creatoare si într-o mai mica masura gândirea euristica ilustreaza gândirea laterala, fara a se confunda însa cu ea. Daca logica normala este preocupata de "adevar", de ,xe este", gândirea laterala se preocupa mai mult de "posibilitati", de "ce ar putea fi", ea "asaza" la un loc puncte de vedere diferite care, desi nu depind unele de altele, fiind chiar opuse, independente, pot coexista.

Gândirea laterala înseamna: a vedea si a interpreta in moduri si expresii diferite lucruri si idei care erau vazute si interpretate în acelasi fel; a restructura vechile tipare, a evada din obisnuit si a construi noi modele; a genera nu numai noi idei, ci si a declansa conflicte între ideile opuse, între cele vechi si cele noi; a lucra prin salturi, nu prin "pasi marunti"; a opera nu doar cu elementele relevante, ci si cu cele irelevante; a permite ca elementele spontane ale gândirii sa influenteze gândirea planificata, sistematica, sau invers.

                                          Gândirea pozitiva si gândirea negativa

Aflati în fata unor situatii neobisnuite, nefamiliare, cu elemente ambigue, imprevizibile, stresante sau frustrante, oamenii se angajeaza diferit în analizarea si solutionarea lor: unii se implica activ, ofensiv si constructiv, altii, pasiv, defensiv, neconstructiv. Primii pun în functiune asa-numita gândire pozitiva ("se poate", "este greu, dar posibil", "sa vedem cum putem iesi din impas"), altii, dimpotriva, fac apel la gândirea negativa, la gândirea care-1 pune întotdeauna in fata pe "nu" ("nu se poate", "nu am nici o scapare", "nu cred ca voi fi in stare").

In literatura de specialitate se precizeaza ca cele doua tipuri de gândire sunt mai degraba atitudini ale omului fata de viata, de semeni si fata de probleme, si anume, atitudini constructive, eficiente si oportune sau, din contra, atitudini nihiliste, ineficiente, inoportune.

 Gândirea pozitiva se caracterizeaza prin rationalitate, orientare activa, constructiva pe directia depasirii dificultatilor, cea negativa prin pasivism, neîncredere, lipsa angajarii. Gândirea pozitiva si gândirea negativa nu sunt, asadar, reflexul imediat si neconditionat al atitudinilor, ci al prezentei sau absentei capacitatilor cognitive. Gândesc pozitiv cei care pot, care sunt dotati informational-operational, care obtin, ca urmare a prezentei acestor capacitati, succes în activitatile rezolutive. Gândesc negativ cei care nu beneficiaza de disponibilitati (cunostinte, operatii, deprinderi intelectuale) prea mari în plan cognitiv. Acel "nu se poate" sau "nu este posibil" apare ca un mecanism de aparare în fata eventualelor esecuri. Pentru cine stie ca nu poate solutiona o problema este mai usor sa afirme ca nu este posibila rezolvarea, decât sa se angajeze în solutionarea ei si în urma demersurilor întreprinse sa ajunga la esec. De aceea, suntem tentati sa credem ca existenta sau inexistenta capacitatilor conduce la formarea atitudinilor si nu invers.

Cele doua tipuri de gândire se repercuteaza asupra profilului general al personalitatii individului.

Persoanele care gândesc pozitiv au o imagine de sine rezonabila, îsi cunosc si îsi evalueaza corect atât calitatile, cât si defectele, îsi stabilesc scopurile pe masura posibilitatilor, au credinta ca le pot realiza; de aceea obtin performante usor peste posibilitati, se bucura de o buna sanatate fizica si psihica, au putine trasaturi nevrotice. Aceste persoane, dupa cum arata observatiile empirice dar si cercetarile, se descurca usor în situatii dificile, dispun de o mare capacitate de efort fizic si psihic, rezista mai bine în situatiile frustrante sau stresante, au o mai mare rezistenta la îmbolnavire, iar daca s-au îmbolnavit, se însanatosesc mai repede.

 Persoanele care gândesc negativ se caracterizeaza prin anxietate, nefericire, îngrijorare, manifesta rezistenta puternica Ia frustrare, sunt ostile, intra permanent în conflict cu sine si cu altii, nu-si fixeaza scopuri înalte, pentru ca se tem ca nu le vor putea realiza. Anticiparea esecului, sentimentele de inferioritate le împiedica sa-si valorifice posibilitatile.

                                   Gândirea vigila si gândirea autista

Aceste doua tipuri de gândire ar putea fi distinse unul de altul dupa o multitudine de parametri.

Unul dintre acestia, fara de care ele n-ar putea fi bine identificate si întelese, este continutul lor. Gândirea vigila contine toate fenomenele ce intra în câmpul, mai mult, în focarul constiintei, fenomene ce asigura actualitatea existentiala a individului, în timp ce gândirea autista cuprinde în sine fenomene refulate de constiinta vigila, dorintele si aspiratiile nesatisfacute ale individului care tind a se satisface in plan imaginativ. Fiind legata de actual, de prezent, gândirea vigila este realista, în acord cu lumea externa si cu solicitarile ei, pe când gândirea autista, legata de imaginatie, este fantezista, ireala.

Un al doilea parametru care diferentiaza tipurile de gândire avute in vedere este orientarea lor. Gândirea vigila este orientata spre lumea externa, spre acomodare si adaptare la realitatea înconjuratoare aflata într-o permanenta schimbare, spre deosebire de gândirea autista, îndreptata spre interioritate si subiectivitaie.Gândirea autista este subjugata tendintelor afective, ea scapa controlului si legilor logicii, este necritica.

 Un al treilea parametru prin care se diferentiaza cele doua tipuri de gândire îl reprezinta rolul lor în existenta umana. In esenta, gândirea vigila pregateste si orienteaza întreg organismul spre comunicare si adaptare, pe când gândirea autista îi ofera indivi­dului posibilitatea de a-si satisface dorintele în plan imaginativ, de a se compensa afectiv prin fantasme.

                                  

                                   Gândirea eficienta si gândirea neeficienta

La întrebarea "Ce este gândirea eficienta sau cea ineficienta1'" s-au conturat pâna în prezent cel putin trei solutii.

 Una dintre acestea, îl reprezinta criteriul în functie de care trebuie apreciata eficienta sau ineficienta unui tip de gândire, situatia problematica în care se afla individul si particularitati le ei. Vor fi eficiente acele tipuri de gândire care sunt adaptate situatiilor si cerintelor acestora si ineficiente cele care nu corespund sau se opun situatiilor problematice. Daca un individ se afla într-o situatie relativ comuna, familiara pe care ar putea-o solutiona apelând la câteva modalitati algoritmice, însa el cauta, tatoneaza, încearca strategii noi apelând la gândirea euristica, atunci gândirea sa va fi ineficienta. Asadar, nu exista tipuri de gândire exclusiv eficiente si ineficiente, ci tipuri de gândire mai mult sau mai putin eficiente sau ineficiente, dependent de modul lor de utilizare. Aceasta caracteristica a reiesit chiar din analiza unor tipuri ale gândirii. Aratam astfel ca gândirea negativa sau cea autista (onirica) dispun, în anumite situatii, de valente pozitive, deci de un oarecare grad de eficienta.

O a doua solutie formulata la întrebarea "Ce este gândirea eficienta?" consta în cuplarea a doua tipuri de gândire, ambele asigurând eficienta. Dupa opinia lui Moore si a colegilor sai, eficient este doar cuplajul dintre gândirea creatoare si gândirea critica, prima referindu-se, asa cum aratam, la formularea solutiilor posibile ale diferitelor probleme sau a explorarilor posibile ale fenomenelor, cea de-a doua, la testarea si evaluarea solutiilor posibile. Gândirea eficienta, este si creatoare si critica, deoarece ambele tipuri de gândire sunt esentiale în toate domeniile activitatii umane si, de asemenea, deoarece metodele stiintei moderne sunt atât creatoare, cât si critice.

 Trasatura esentiala a gândirii eficiente este obiectivitatea ei. Aceasta solutie, desi mai productiva decât cea anterioara, deschide câteva semne de întrebare: de ce numai cuplajul dintre gândirea creatoare si gândirea critica ar ilustra eficienta gândirii ? ; nu cumva si alte cuplaje (de pilda, gândirea divergenta si cea convergenta, gândirea verticala si cea laterala etc.) ar putea fi considerate la fel de eficiente? ; nu este posibil ca largind "numarul" tipurilor de gândire asociate sa sporim eficienta gândirii? Raspunsul afirmativ Ia ultimele doua întrebari este mai mult decât plauzibil.

Dupa cum se poate remarca, solutiile formulate la întrebarea "Ce este gândirea eficienta/ineficienta?" aduc sugestii interesante, însa nu întru totul valide. Limita lor comuna consta în considerarea gândirii eficiente/ineficiente ca o caracteristica a altor tipuri de gândire opuse sau asociate. Se poate vorbi însa de gândire eficienta/ineficienta de sine statatoare ca tipuri de gândire distincte de toate celelalte? - aceasta este marea întrebare pe care ele o genereaza. în literatura de specialitate întâlnim sugestii care arata ca exista asemenea tipuri de gândire. Aceasta constituie, de altfel, cea de-a treia solutie la întrebarea formulata, si anume încercarea de a depista trasaturile caracteristice ale noilor tipuri de gândire. Moore, pornind de la premisa ca perfectiunea în gândire este de neatins - o persoana care se asteapta sa rezolve orice problema si sa ia întotdeauna decizii corecte fiind nerealista - lanseaza ideea potrivit careia ar trebui sa luptam mai degraba pentru o gândire eficienta decât pentru o gândire perfecta. Aceasta îl obliga însa sa arate ce întelege prin gândire eficienta. Raspunsul dat este urmatorul: gândirea eficienta ar trebui sa satisfaca doua criterii: a) urmarirea, într-un mod rezonabil, a procedeelor stabilite; b) utilizarea, asa cum este de asteptat, a informatiei complete (Moore et al., 1985, p. 15). Când aceste doua criterii nu sunt luate în considerare, ci dimpotriva, ele sunt încalcate, avem de-a face cu o gândire ineficienta. Interesante ni se par a fi nenumarate exemple de gândire ineficienta inventariate, pe care le sintetizam în tabelul urmator (ibidem, cap. XXI. XXII).