Gândirea omului nu este uniforma, nu functioneaza la
fel la toti oamenii sau la unul si acelasi om în momente si în situatii
diferite. Iata de ce, de-a lungul timpului, s-a lansat si apoi s-a accentuat
ideea existentei mai multor tipuri sau moduri de gândire.
Gândirea
inductiva, deductiva si analogica
In gândirea inductiva miscarea cunoasterii se
realizeaza de la particular la general, de la multitudinea trasaturilor,
atributelor la concepte, relatii, legi. Gândirea inductiva surprinde
regularitatea, ceea ce este comun, constant, invariant. Pornind de la stimuli, subiectul
construieste o schema de raspuns careia i se adapteaza. Asadar, gândirea
mdacxiv&faciliteazâ extragerea si formularea unei concluzii generale
dintr-o multitudine de cazuri particulare.
Cu alte
cuvinte, produsele gândirii inductive nu sunt definitive si nici absolut
sigure, dimpotriva, ele pot fi oricând puse in discutie. în gândirea inductiva
intervine adeseori hazardul, de aceea, ea îsi conserva un caracter
probabilistic. "Compozitia" gândirii inductive este întotdeauna
incompleta, neîncheiata, ea tinde a fi totala, dar rareori ajunge sa si fie.
Conceptele, relatiile si legile sunt
"fructele" gândirii inductive, formarea lor implicând abstractizari
si generalizari, diferentieri si asimilari simultane. Gândirea inductiva
implica o abstractie deoarece, asa cum aprecia Oleron, subiectul trebuie sa se
degaje de accesorii sau de factori perturbatori. De asemenea, ea comporta un
anumit grad de generalitate în raspunsuri deoarece, dupa acelasi Oleron,
secventele propuse subiectului pot fi prelungite.
In sfârsit, gândirea inductiva este compozitionala, in
sensul ca subiectul asociaza si subordoneaza propriile sale structuri celor ale
materialului cu care opereaza. Aceasta reunire a datelor empirice cu cele deja
detinute, si pe care Piaget o numeste diferenta inductiva, conduce la
elaborarea unor compozitii ce asigura formularea unor noi concluzii cu o
anumita valoare de probabilitate.
Gândirea deductiva se caracterizeaza prin miscarea
cunoasterii în sens invers celei inductive, adica de la general la particular.
Deductia consta "în a extrage un adevar particular dintr-un principiu
foarte general, ceea ce necesita ca principiul general sa fie el însusi
adevarat; adevarul particular este el însusi continut în principiul
general" (Goguelin, 1988, voi. II, p. 248). Inferentele deductive îndeplinesc un
mare rol în întelegere (ele permit, de exemplu, ca pornind de la o actiune sa
inferam scopul în virtutea caruia acea actiune a fost realizata), în rezolvarea
problemelor (permit întelegerea problemei, planificarea actiunilor, ordonarea
lor în timp), în rationament (asigura trecerea de la premise la concluzii)
(vezi Richard & Richard, 1992, p. 514).
Gândirea deductiva are un caracter riguros sistematic,
conduce întotdeauna la o anumita concluzie, fapt care îi creeaza omului iluzia
unei puteri cognitive absolute. Oleron arata ca exista insa trei niveluri la
care se desfasoara gândirea deductiva : nivelul inferentelor traite (actiunea
nu implica decât punerea în joc a schemelor de raspunsuri deja constituite si
care stabilesc o conexiune între câteva categorii de stimuli, gesturi sau
demersuri ce nu pot fi declansate spontan); nivelul rationamentelor
"materiale" (face apel la un simbolism mai mult verbal, dar pot fi
constituite si pornind de la reprezentari concrete); nivelul rationamentelor
formale (raspund egal simbolismului, fie verbal, fie specializat, ele fiind
ghidate nu de conexiuni empirice, ci de reguli care sunt definite în interiorul
sistemului dat.
Gândirea
analogica consta in stabilirea similitudinilor dintre diverse obiecte, fenomene,
evenimente, idei etc. acolo unde ele par a nu exista, in transferul de
informatie de la un obiect cunoscut, asimilat, la altul necunoscut, neasimilat
înca, în sfârsit, în elaborarea unor sisteme notionale si procedee metodologice
unitare pentru studiul si explicarea unor entitati substaniial-calitativ
diferite (vezi Golu, 1975, p. 185). Gândirea analogica manifesta o mare
deschidere spre similitudine, conexiune, noutate. Pornind de la asemanarile
constatate, gândirea analogica emite ipoteze ce urmeaza a fi verificate. Daca
gândirea inductiva se bazeaza pe tratarea informatiilor de aceeasi natura,
gândirea analogica cerceteaza fenomene extrem de diferite ca natura.
Gândirea analogica este dependenta de cunostintele conceptuale
ale copiilor. Acest lucru s-a
Holyoak si Thagard (1997) au formulat teoria
multiconstrangatoare a gândirii analogice. Potrivit acestei teorii, gândirea
analogica este influentata de trei tipuri de constrângeri: similaritatea,
structura, scopul. Cercetarile au demonstrat ca asemanarea conceptelor la orice
nivel contribuie la gândirea analogica, în special în pasul initial de acces;
gândirea analogica este ghidata de necesitatea de a stabili paralele
structurale sau un izomorfism între elementele sursei si cele ale tintei;
gândirea analogica este directionala de obiectivele celui care gândeste.
Gândirea
verticala si gândirea laterala
Conceptul de gândire laterala a fost introdus în 1967
de Edward De Bono.
In Concise Oxford Dictionary, în dreptul termenului
"gândire laterala" citim : gândirea laterala este încercarea de
rezolvare a problemelor cu metode neortodoxe sau aparent ilogice. Autorul ne
atrage atentia asupra faptului ca în aceasta formulare cuvântul-cheie este
cuvântul "aparent". Metodele folosite in rezolvarea problemelor sau
în creatie pot parea "ilogice" numai în termenii logicii normale, dar
nu si în raport cu logica structurilor sistemului. înteleasa în acest mod,
gândirea laterala se deosebeste de gândirea "verticala". Daca în
aceasta din urma individul îsi stabileste un punct de plecare si apoi
construieste pas cu pas pornind de la el, urmatorii pasi fiind strâns legati de
cei parcursi pâna la un anumit moment dai, în gândirea laterala individul se
misca "piezis", cum spune autorul, încearca noi perceptii, noi
concepte, foloseste metode variate pentru a iesi din linia obisnuita de gândire
Unele dintre tipurile de gândire descrise pâna acum,
si anume gândirea algoritmica, gândirea reproduc-tiva, gândirea inductiva si
cea deductiva, sunt exemple tipice de gândire verticala, in timp ce gândirea
productiva sau creatoare si într-o mai mica masura gândirea euristica
ilustreaza gândirea laterala, fara a se confunda însa cu ea. Daca logica
normala este preocupata de "adevar", de ,xe este", gândirea
laterala se preocupa mai mult de "posibilitati", de "ce ar putea
fi", ea "asaza" la un loc puncte de vedere diferite care, desi
nu depind unele de altele, fiind chiar opuse, independente, pot coexista.
Gândirea laterala înseamna: a vedea si a interpreta in
moduri si expresii diferite lucruri si idei care erau vazute si interpretate în
acelasi fel; a restructura vechile tipare, a evada din obisnuit si a construi
noi modele; a genera nu numai noi idei, ci si a declansa conflicte între ideile
opuse, între cele vechi si cele noi; a lucra prin salturi, nu prin "pasi
marunti"; a opera nu doar cu elementele relevante, ci si cu cele
irelevante; a permite ca elementele spontane ale gândirii sa influenteze
gândirea planificata, sistematica, sau invers.
Gândirea pozitiva si gândirea negativa
Aflati în fata unor situatii neobisnuite, nefamiliare,
cu elemente ambigue, imprevizibile, stresante sau frustrante, oamenii se
angajeaza diferit în analizarea si solutionarea lor: unii se implica activ,
ofensiv si constructiv, altii, pasiv, defensiv, neconstructiv. Primii pun în
functiune asa-numita gândire pozitiva ("se poate", "este greu, dar
posibil", "sa vedem cum putem iesi din impas"), altii,
dimpotriva, fac apel la gândirea negativa, la gândirea care-1 pune întotdeauna
in fata pe "nu" ("nu se poate", "nu am nici o
scapare", "nu cred ca voi fi in stare").
In literatura de specialitate se precizeaza ca cele
doua tipuri de gândire sunt mai degraba atitudini ale omului fata de viata, de
semeni si fata de probleme, si anume, atitudini constructive, eficiente si
oportune sau, din contra, atitudini nihiliste, ineficiente, inoportune.
Gândirea
pozitiva se caracterizeaza prin rationalitate, orientare activa, constructiva
pe directia depasirii dificultatilor, cea negativa prin pasivism, neîncredere,
lipsa angajarii. Gândirea pozitiva si gândirea negativa nu sunt, asadar,
reflexul imediat si neconditionat al atitudinilor, ci al prezentei sau absentei
capacitatilor cognitive. Gândesc pozitiv cei care pot, care sunt dotati
informational-operational, care obtin, ca urmare a prezentei acestor
capacitati, succes în activitatile rezolutive. Gândesc negativ cei care nu beneficiaza
de disponibilitati (cunostinte, operatii, deprinderi intelectuale) prea mari în
plan cognitiv. Acel "nu se poate" sau "nu este posibil"
apare ca un mecanism de aparare în fata eventualelor esecuri. Pentru cine stie
ca nu poate solutiona o problema este mai usor sa afirme ca nu este posibila
rezolvarea, decât sa se angajeze în solutionarea ei si în urma demersurilor
întreprinse sa ajunga la esec. De aceea, suntem tentati sa credem ca existenta
sau inexistenta capacitatilor conduce la formarea atitudinilor si nu invers.
Cele doua tipuri de gândire se repercuteaza asupra
profilului general al personalitatii individului.
Persoanele care gândesc pozitiv au o imagine de sine
rezonabila, îsi cunosc si îsi evalueaza corect atât calitatile, cât si defectele,
îsi stabilesc scopurile pe masura posibilitatilor, au credinta ca le pot
realiza; de aceea obtin performante usor peste posibilitati, se bucura de o
buna sanatate fizica si psihica, au putine trasaturi nevrotice. Aceste
persoane, dupa cum arata observatiile empirice dar si cercetarile, se descurca
usor în situatii dificile, dispun de o mare capacitate de efort fizic si
psihic, rezista mai bine în situatiile frustrante sau stresante, au o mai mare
rezistenta la îmbolnavire, iar daca s-au îmbolnavit, se însanatosesc mai repede.
Persoanele care
gândesc negativ se caracterizeaza prin anxietate, nefericire, îngrijorare,
manifesta rezistenta puternica Ia frustrare, sunt ostile, intra permanent în
conflict cu sine si cu altii, nu-si fixeaza scopuri înalte, pentru ca se tem ca
nu le vor putea realiza. Anticiparea esecului, sentimentele de inferioritate le
împiedica sa-si valorifice posibilitatile.
Gândirea vigila si
gândirea autista
Aceste doua tipuri de gândire ar putea fi distinse
unul de altul dupa o multitudine de parametri.
Unul dintre acestia, fara de care ele n-ar putea fi
bine identificate si întelese, este continutul
lor. Gândirea vigila contine toate fenomenele ce intra în câmpul, mai mult, în
focarul constiintei, fenomene ce asigura actualitatea existentiala a
individului, în timp ce gândirea autista cuprinde în sine fenomene refulate de
constiinta vigila, dorintele si aspiratiile nesatisfacute ale individului care
tind a se satisface in plan imaginativ. Fiind legata de actual, de prezent,
gândirea vigila este realista, în acord cu lumea externa si cu solicitarile ei,
pe când gândirea autista, legata de imaginatie, este fantezista, ireala.
Un al doilea parametru care diferentiaza tipurile de
gândire avute in vedere este orientarea
lor. Gândirea vigila este orientata spre lumea externa, spre acomodare si
adaptare la realitatea înconjuratoare aflata într-o permanenta schimbare, spre
deosebire de gândirea autista, îndreptata spre interioritate si subiectivitaie.Gândirea
autista este subjugata tendintelor afective, ea scapa controlului si legilor
logicii, este necritica.
Un al treilea
parametru prin care se diferentiaza cele doua tipuri de gândire îl reprezinta rolul
lor în existenta umana. In esenta, gândirea vigila pregateste si
orienteaza întreg organismul spre comunicare si adaptare, pe când gândirea
autista îi ofera individului posibilitatea de a-si satisface dorintele în plan
imaginativ, de a se compensa afectiv prin fantasme.
Gândirea
eficienta si gândirea neeficienta
La întrebarea "Ce este gândirea eficienta sau cea
ineficienta1'" s-au conturat pâna în prezent cel putin trei solutii.
Una dintre
acestea, îl reprezinta criteriul în functie de care trebuie apreciata eficienta
sau ineficienta unui tip de gândire, situatia
problematica în care se afla individul si particularitati le ei. Vor fi
eficiente acele tipuri de gândire care sunt adaptate situatiilor si cerintelor
acestora si ineficiente cele care nu corespund sau se opun situatiilor
problematice. Daca un individ se afla într-o situatie relativ comuna, familiara
pe care ar putea-o solutiona apelând la câteva modalitati algoritmice, însa el
cauta, tatoneaza, încearca strategii noi apelând la gândirea euristica, atunci
gândirea sa va fi ineficienta. Asadar, nu exista tipuri de gândire exclusiv
eficiente si ineficiente, ci tipuri de gândire mai mult sau mai putin eficiente
sau ineficiente, dependent de modul lor de utilizare. Aceasta caracteristica a
reiesit chiar din analiza unor tipuri ale gândirii. Aratam astfel ca gândirea
negativa sau cea autista (onirica) dispun, în anumite situatii, de valente
pozitive, deci de un oarecare grad de eficienta.
O a doua solutie formulata la întrebarea "Ce este
gândirea eficienta?" consta în cuplarea
a doua tipuri de gândire, ambele asigurând eficienta. Dupa opinia lui Moore
si a colegilor sai, eficient este doar cuplajul dintre gândirea creatoare si
gândirea critica, prima referindu-se, asa cum aratam, la formularea solutiilor
posibile ale diferitelor probleme sau a explorarilor posibile ale fenomenelor,
cea de-a doua, la testarea si evaluarea solutiilor posibile. Gândirea
eficienta, este si creatoare si critica,
deoarece ambele tipuri de gândire sunt esentiale în toate domeniile activitatii
umane si, de asemenea, deoarece metodele stiintei moderne sunt atât creatoare,
cât si critice.
Trasatura
esentiala a gândirii eficiente este obiectivitatea ei. Aceasta solutie, desi
mai productiva decât cea anterioara, deschide câteva semne de întrebare: de ce
numai cuplajul dintre gândirea creatoare si gândirea critica ar ilustra
eficienta gândirii ? ; nu cumva si alte cuplaje (de pilda, gândirea divergenta si cea convergenta, gândirea verticala
si cea laterala etc.) ar putea fi
considerate la fel de eficiente? ; nu este posibil ca largind
"numarul" tipurilor de gândire asociate sa sporim eficienta gândirii?
Raspunsul afirmativ Ia ultimele doua întrebari este mai mult decât plauzibil.
Dupa cum se poate remarca, solutiile formulate la
întrebarea "Ce este gândirea eficienta/ineficienta?" aduc sugestii
interesante, însa nu întru totul valide. Limita lor comuna consta în
considerarea gândirii eficiente/ineficiente ca o caracteristica a altor tipuri
de gândire opuse sau asociate. Se poate vorbi însa de gândire
eficienta/ineficienta de sine statatoare ca tipuri de gândire distincte de
toate celelalte? - aceasta este marea întrebare pe care ele o genereaza. în
literatura de specialitate întâlnim sugestii care arata ca exista asemenea
tipuri de gândire. Aceasta constituie, de altfel, cea de-a treia solutie la
întrebarea formulata, si anume încercarea de a depista trasaturile
caracteristice ale noilor tipuri de gândire. Moore, pornind de la premisa ca
perfectiunea în gândire este de neatins - o persoana care se asteapta sa
rezolve orice problema si sa ia întotdeauna decizii corecte fiind nerealista -
lanseaza ideea potrivit careia ar trebui sa luptam mai degraba pentru o gândire
eficienta decât pentru o gândire perfecta. Aceasta îl obliga însa sa arate ce
întelege prin gândire eficienta. Raspunsul dat este urmatorul: gândirea
eficienta ar trebui sa satisfaca doua criterii: a) urmarirea, într-un mod
rezonabil, a procedeelor stabilite; b) utilizarea, asa cum este de asteptat, a
informatiei complete (Moore et al., 1985, p. 15). Când aceste doua criterii nu
sunt luate în considerare, ci dimpotriva, ele sunt încalcate, avem de-a face cu
o gândire ineficienta. Interesante ni se par a fi nenumarate exemple de gândire
ineficienta inventariate, pe care le sintetizam în tabelul urmator (ibidem,
cap. XXI. XXII).
Comments
Post a Comment