Capitolul Senzatiile. Andrei Cosmovici

începem studiul fenomenelor cognitive cu elementele cunoaşterii: senzaţiile. Senzaţia este cunoaşterea unei însuşiri separate a unui obiect sau fenomen, în momentul când acesta acţionează asupra unui organ senzorial. Izolarea unui aspect al realităţii se datorează faptului că există organe de simţ diferenţiate, specializate pentru a recepţiona, în condiţii optime, o anume categorie de excitaţii. în realitate, senzaţia presupune nu doar un organ senzorial, ci un întreg aparat, denumit de I.P. Pavlov „analizator". Acesta se compune din organul senzorial, nervul aferent (senzorial) şi o regiune corespunzătoare din scoarţa cerebrală (zona de proiecţie).

Senzaţii separate nu întâlnim la omul adult. Ele există la animalele inferioare (am vorbit de psihicul senzorial elementar) şi la copil, în primele săptămâni ale vieţii, când mielinizarea incompletă a fibrelor asociative din cortex împiedică o comunicare instantanee între diferitele porţiuni ale sale. O dată cu maturizarea mai avansată a conexiunilor interneuronale, fiecare senzaţie sintetizează cu altele produse simultan, precum şi cu urmele excitanţilor anteriori, formând ceea ce numim o percepţie, o cunoaştere sintetică a obiectului (sau fenomenului) în integritatea lui.

1. Consideraţii de ordin filosofic

Domeniul senzaţiilor constituie terenul unor îndelungi şi complicate dezbateri filosofice, întrucât prin ele psihicul stabileşte legătura cu lumea exterioară nouă, obiectivă. Una din disputele cele mai interesante este aceea iscată de constatările unui important fiziolog, la începutul secolului trecut. E vorba de Johannes Miiller (1801-1858) care a elaborat, în 1840, „legea energiei specifice a organelor de simţ" (Bîkov, 1957). Teoria sa se sprijină pe următoarele principii (bazate pe experienţe simple):

a)   Nu există senzaţie produsă de cauze externe;  există numai o senzaţie a stării nervilor noştri, produsă de cauze externe. Adică senzaţia e provocată de modificarea din organul senzorial, care are o energie specifică; noi cunoaştem modificările acestei energii şi nu excitantul extern. Ca dovadă: indiferent ce fel de excitanţi acţionează asupra unui organ de simţ, de pildă ochiul, noi percepem numai un singur fel de senzaţii, în cazul dat - senzaţii optice. Dacă în loc de lumină primim un pumn în ochi, vedem „stele verzi" şi nu altceva. Tot aşa dacă ochiul este excitat cu un curent electric. Aşadar, senzaţia de lumină nu depinde de natura excitantului, ci de natura organului senzorial.

b)   Una şi aceeaşi cauză externă sau internă provoacă în organele de simţ diferite senzaţii, corespunzătoare naturii fiecărui organ. O lovitură puternică provoacă pe piele senzaţii de contact şi durere, în ochi puncte luminoase, iar în ureche un zgomot.

c)   Senzaţia organului de simţ nu se manifestă ca o transmitere spre conştiinţă a^ calităţii şi stării obiectelor externe, ci ca o aducere la cunoştinţă a calităţii şi stării nervului senzitiv, provocate de cauze externe. Aceste calităţi, care diferă în diverşii nervi senzitivi, sunt esenţa energiei organelor de simţ.

Deci, organele senzoriale au fiecare un anume fel de energie, specifică lor; noi cunoaştem numai această energie şi nu excitanţii externi. Ca urmare, atât J. Miiller, cât şi o serie de filosofi au tras concluzia că noi nu cunoaştem de fapt obiectele şi proprietăţile lor, ci doar propriile noastre însuşiri. Este poziţia idealismului filosofic, în varianta sa kantiană, fiindcă nu neagă existenţa lumii externe, ci numai posibilitatea de a o cunoaşte.

Bazat pe constatările lui J. Miiller, H. Helmholtz a elaborat „teoria hieroglifelor", ce recunoaşte existenţa reală a obiectelor, fiindcă senzaţiile nu apar fără excitarea organelor de simţ, deci le corespunde ceva în lumea externă. Dar între obiecte şi senzaţiile noastre nu există nici o asemănare. Senzaţia este un semn, ca şi o hieroglifă. Un cuvânt nu seamănă deloc cu obiectul pe care îl desemnează. în consecinţă, ajungem la agnosticism, la negarea posibilităţilor de a cunoaşte lumea exterioară.

De fapt, specializarea unui organ senzorial s-a realizat în decursul evoluţiei speciilor şi structura sa este de aşa natură încât, în mod normal, să nu reacţioneze decât la o categorie precisă de excitanţi: ochiul la lumină, urechea la sunet ş.a.m.d. Deci există o relaţie între senzaţie şi naşterea excitantului. Totuşi, obiecţia lui J. Miiller continuă să fie valabilă. Alta este explicaţia posibilităţii noastre de cunoaştere a lumii.

Senzaţia de verde e altceva decât vibraţia electromagnetică proprie culorii verzi; la fel, senzaţia de roşu este altceva decât vibraţia electromagnetică ce îi corespunde. Dar diferenţei dintre culori îi corespunde întru totul o deosebire între senzaţia de verde şi cea de roşu. Datorită acestui fapt, în psihic se poate forma o imagine similară realităţii, orice imagine fiind de altfel un sistem de raporturi.

Tehnica modernă ne ilustrează acest fapt prin numeroase din realizările ei. Acul de patefon sapă în placa de ebonită adâncituri cu formă şi profunzime variate în funcţie de înălţimea şi intensitatea sunetului înregistrat. De aceea, trecând din nou acul prin acest traseu imprimat pe placă, acul şi membrana legată de el vor reproduce melodia înregistrată. In acelaşi fel, pe banda de magnetofon se înregistrează variaţii ale câmpului magnetic rezultat în pulberea metalică cu care ea este acoperită, variaţii în raport cu o convorbire. înseamnă cu totul altceva un sunet, o vibraţie a aerului decât o placă de ebonită sau un câmp magnetic. Dar dacă respectăm exact raporturile dintre sunete şi variaţia lor, putem reproduce fidel orice succesiune de sunete muzicale, verbale sau zgomote. Aşadar, deşi natura senzaţiei diferă de cea a excitantului, preluarea fidelă a raporturilor dintre stimuli ne permite o cunoaştere şi o reproducere exactă a obiectelor şi fenomenelor din realitatea exterioară. Am şi arătat, la începutul cursului, că psihicul, în esenţa sa, este un sistem hipercomplex de raporturi realizate între miliardele de puncte de excitaţie şi inhibiţie existente în creier.

Importanţa înregistrării raporturilor reiese şi din alte cercetări contemporane. Astfel, A.N. Leontiev a putut evidenţia rolul important al mişcărilor în percepţia senzorială (Leontiev, A.N., 1959). în capitolul consacrat atenţiei, am avut deja prilejul să vorbim despre rolul mişcărilor ; astăzi se subliniază importanţa lor în orice proces cognitiv. încă I.M. Secenov observase rolul mişcării în realizarea senzaţiilor tactile : dacă mâna stă nemişcată pe un obiect, nu aflăm aproape nimic; dacă ea se deplasează pe suprafaţa lui, ne dăm seama de asprimea sau netezimea lui, de mărimea sa, de formă.

La fel stau lucrurile în cazul vederii- Unii susţin că ochiul nemişcat e aproape orb. Pentru a cunoaşte un obiect în afara fixării lui, a acomodării cristalinului, esenţiale sunt mişcările prin care globul ocular explorează, ca şi mâna, conturul obiectului (vezi Preda, V., 1988). Ochii realizează mereu mişcări numeroase, ordo-

nate şi foarte rapide. Meritul lui A.N. Leontiev este acela de a fi demonstrat rolul motricitatii şi în cazul auzului. Nu e vorba doar de orientarea capului pentru a pune urechea în direcţia sursei sonore; în cazul sesizării sunetelor muzicale, un rol important îl au contracţiile corzilor vocale. Faptul a fost dovedit de psihologul amintit controlând auzul tonal la studenţii din universitatea moscovită. S-a constatat că 46% din studenţii ruşi sufereau de surditate tonală (n-aveau „ureche muzicală"). în schimb, nici unul din studenţii vietnamezi, care urmau cursurile acelei universităţi, nu suferea de această deficienţă. Or, limba vietnameză este o limbă tonală, adică descifrarea sensului unui cuvânt depinde într-o serie de cazuri nu numai de natura vocalelor, ci şi de tonul vorbirii (mai înalt, subţire sau mai gros). De aceea, vietnamezii sunt obligaţi de mici să facă exerciţii de intonare, ceea ce duce la dezvoltarea corespunzătoare a auzului tonal. încât exerciţiul de intonare permite dezvoltarea capacităţii de a distinge sunetele. Faptul a fost verificat efectuând exerciţii vocale cu copii mai mici de 4-5 ani, care aveau dificultăţi în discriminarea sunetelor şi deficienţa a fost remediată. Dar, la vârste mai mari, combaterea surdităţii tonale nu mai dă rezultate.

Atunci când ascultăm ceea ce spune o persoană, noi repetăm cuvintele sale pentru a le înţelege: le repetăm „în gând", dar aparatele sensibile descoperă uşoare contracţii în muşchii fonatori, similari celor din pronunţia lor. La fel, în cazul notelor muzicale, se produc contracţii slabe ale corzilor vocale care modelează oarecum proprietăţile sunetului. Deci, distingerea înălţimii sunetelor se află în strânsă dependenţă de mişcarea corzilor vocale. Raporturile între diferitele senzaţii auditive sunt înlesnite de relaţiile concomitente dintre imperceptibile încordări musculare.

Senzaţiile se vădesc a rezulta nu doar din excitaţia unor puncte de pe scoarţa cerebrală senzitivă, ele implică un sistem de raporturi între veriga senzorială şi cea motorie, legată de percepţia senzorială. Secenov afirma că senzaţia ar consta într-un reflex în care veriga efectoare e inhibată, fiind mai puţin exprimată, vizibilă. Uneori ea se manifestă doar printr-o creştere a tensiunii musculare. Senzaţia este un fenomen complex, raporturile dintre senzaţii, o dată cu raporturile dintre mişcările implicate permit o cunoaştere adecvată a realităţii.

2. Aspectele senzaţiei. Diferite feluri de senzaţii

A. a) Aspectul cognitiv, reprezentativ constă în oglindirea unui anume aspect al lumii exterioare, tradus într-un specific al fiecărui organ senzorial. E vorba mai întâi de o caracteristică de ordin calitativ, dar şi de una intensivă, senzaţia putând avea o intensitate mai mare ori mai mică. Unii amintesc de extensiunea senzaţiei, ea sugerând şi o impresie de extensiune, întindere.

b)  Aspectul afectiv. Orice senzaţie are o tonalitate afectivă agreabilă sau dezagreabilă. Aceasta are ca efect unele reacţii ale organismului. Culoarea albastră favorizează o stare de calm, linişte. Roşul, dimpotrivă, este un excitant, iritant. Unele senzaţii dureroase pot fi plăcute: muştarul, ceapa, usturoiul provoacă usturimi, dar sunt resimţite în mod agreabil.

Datorită influenţei culorilor, astăzi se acordă atenţie modului de colorare a tencuielilor, preferându-se nuanţele palide şi calde: galben-deschis, bej, albastru pal etc. Şi în întreprinderile industriale s-a renunţat la nuanţele negre, cenuşii, ţevile, aparatele fiind vopsite în culori deschise, tonifiante pentru a favoriza o bună dispoziţie a muncitorilor la locul de muncă.

c)   Aspectul motor, activ a fost reliefat mai sus. Variate mişcări permit producerea şi discriminarea senzaţiilor.

B. Clasificări ale senzaţiilor. Din punct de vedere biologic, în funcţie de modul de excitare a organelor de simţ, se deosebesc : a) tangoreceptorii, în cazul senzaţiilor ce presupun un contact direct al obiectului cu organul senzorial (senzaţiile de tact, temperatură, durere, gust) şi b) telereceptorii, când obiectele acţionează de la distanţă asupra simţurilor noastre (mirosul, auzul, văzul). Această diviziune nu se referă însă la toate simţurile. O clasificare cuprinzătoare împarte senzaţiile în 3 grupe: a) exte-roceptive, cele ce furnizează informaţii cu privire la obiectele exterioare nouă;

b) interoceptive, privind modificări în starea internă a corpului;  c) proprioceptive, referitoare la poziţia şi mişcarea corpului nostru. înainte de a trece la studiul senzaţiilor exteroceptive, care ne ghidează comportamentul în orice moment, să aducem câteva precizări cu privire la celelalte două categorii mai puţin cunoscute, deşi sunt şi ele prezente tot timpul.

Senzaţiile  interoceptive  mai   sunt   denumite   şi   „organice",   „viscerale"   sau „cenestezice". Fr. Magendie le-a clasificat în 4 categorii:   a) Senzaţii traducând trebuinţe de funcţionare a organelor interne: foamea, setea, sufocarea. Aceasta din urmă nu apare când lipseşte oxigenul, ci atunci când survine un excedent de bioxid de ■ caroon. G persoană' care ar fî introdusă într-o încăpere saturată de azot, dar fără ] oxigen, ar muri repede fără a simţi ceva. b) Senzaţiile legate de funcţionarea orga- j nelor sunt senzaţii discrete, pe care le simţim când respirăm ori când suntem atenţi la~j bătăile inimii,  c) Senzaţii provocate de excese:   impresia de îmbuibare, greaţă,' oboseală, d) Senzaţii cauzate de stări patologice, de îmbolnăviri, dureri interne. Colicile (durerile foarte mari) provocate de tulburări renale, hepatice, gastrice, intestinale I sunt bine cunoscute. Totuşi numai anumiţi excitanţi provoacă durere : intestinele nu | sunt sensibile la contact, la tăiere, dar dau dureri insuportabile în cazul unor substanţe j putrede ce pot apărea într-o dereglare a chimismului digestiei. La fel, unele leziuni ale inimii nu sunt însoţite de dureri, în schimb o creştere bruscă a afluxului de sânge poate provoca dureri foarte mari. Nici plămânul, nici ficatul nu dau semnale senzo-1 riale în cazul presiunii cauzate de o tumoare. Din această cauză cancerul pulmonar ori cel de ficat poate fi observat foarte târziu (uneori întâmplător). In schimb, tulburările în circulaţia fierii ori atingerea pleurei sunt foarte dureroase.

în ansamblu, cenestezia nu cauzează senzaţii puternice, precise, dar ei i se datorează o impresie generală de bunăstare ori de indispoziţie. Uneori, în vis se strecoară unele senzaţii interne, difuze, care ziua sunt acoperite de impresiile din exterior. Senzaţiile organice au un rol important în formarea conştiinţei de sine a persoanei, în sesizarea separaţiei dintre corp şi lumea exterioară.

Unele stări patologice sunt însoţite de tulburări ale senzaţiilor viscerale: anestezii - când, de pildă, pacientul nu mai ştie dacă a mâncat sau nu; disestezii -bolnavul se simte greu ca de plumb ori, dimpotrivă, uşor ca un balon de săpun.

Senzaţiile proprioceptive pot fi împărţite în 3 categorii: a) somatoestezia (cunoaşterea poziţiei membrelor); b) kinestezia (informaţii despre mişcarea membrelor),

c) senzaţiile statice, care ne fac deplin conştienţi de poziţia capului şi a corpului în spaţiu.

Somatoestezia, ca şi senzaţiile de mişcare, se datorează unor organe senzoriale existente în muşchi, tendoane şi ligamente. Ne dăm seama astfel de contracţia sau relaxarea musculară, deci de greutatea corpurilor, de poziţia membrelor şi diferitele mişcări. Senzaţiile kinestezice au un rol hotărâtor în controlul mişcărilor, ele fac posibile îndemânarea manuală şi cântatul la instrumente muzicale.

Senzaţiile statice (sau de echilibru) sunt provocate de excitarea organelor de simţ aflate în canalele semicirculare ale urechii interne.  Ele apar când intervine o 

accelerare în mişcările corpului şi ale capului; astfel, sesizăm orice schimbare de poziţie a lor. Nervul specific acestor senzaţii este nervul vestibular (ramură a nervului auditiv), care transmite excitaţiile la creierul mic.

Dacă unui porumbel i se extirpă un canal semicircular, se observă o relaxare musculară generală şi o oscilaţie a capului în planul canalului lezat. Dacă i se extirpă toate canalele, nu mai poate nici sta în picioare, nici zbura. De asemenea, şoarecii cu un canal lezat nu se mai pot deplasa în linie dreaptă.

Cât priveşte senzaţiile exteroceptive, ele sunt mai variate şi au putut fi studiate mai amănunţit.

3. Senzaţiile tactile

Senzaţiile tactile sunt provocate de receptorii aflaţi în piele. Există patru feluri de asemenea senzaţii.

a)   Senzaţii de contact şi presiune. E greu de stabilit dacă sunt două feluri de senzaţii sau e una şi aceeaşi senzaţie de intensitate diferită. Au fost identificate două categorii de corpusculi în piele : la suprafaţă găsim corpusculii lui Meissner (care ar reacţiona la contactul uşor) şi, mai în profunzime, corpusculii lui Pacini, reacţionând la o apăsare mai puternică. Aceste senzaţii apar când survine o deformare a pielii: afundând mâna în apă, o simţim mai ales în regiunea contactului cu lichidul, unde survine cea mai importantă deformare a pielii. Numărul corpusculilor variază. în medie, găsim 25 de puncte pe 1 cm2 (cele mai multe pe vârful degetelor; în schimb, pe spinare sunt mult mai puţine).

Când mâna stă în repaus, ea ne favorizează puţine informaţii tactile. Dacă ea se mişcă pe suprafaţa unui obiect, atunci putem identifica forma, netezimea suprafeţei etc. Unii susţin că în percepţia asprimii ar interveni un alt simţ, simţul vibrator, datorat şi perilor existenţi în piele. într-adevăr, există o mare diversitate de senzaţii: neted, dur, mătăsos, catifelat. De asemenea, o senzaţie aparte este aceea de mâncărime, în care, probabil, intervin şi senzaţii dureroase.

b)   Senzaţiile de durere îşi au originea în terminaţiile libere ale nervilor senzoriali, aflate în piele. Ele sunt cele mai numeroase (100-200 de puncte pe 1 cm2) şi apar în legătură cu orice excitant puternic (presiune mare, înţepătură, arsură).

c)   Senzaţiile de temperatură. Nu există receptori distincţi pentru cald şi rece. Corpusculii lui Krause şi ai lui Ruffini, care erau consideraţi ca explicând aceste senzaţii, par a avea relaţii tot cu senzaţiile de presiune. Temperatura pielii e sesizată tot prin terminaţiile libere ale nervilor în piele. Dacă folosim un fir foarte subţire, vom observa că, aplicându-1 pe piele, în unele puncte vom simţi senzaţia de cald, iar în altele, aceea de rece. în piele sunt mult mai multe puncte pentru rece decât pentru cald: pe 1 cm2 găsim 12-13 puncte sensibile la rece şi doar 1-2 puncte, la cald. în anestezie, senzaţiile termice sunt primele care dispar şi ultimele care reapar. Ele depind de creşterea sau scăderea temperaturii. Impresia de cald apare la o creştere superioară unui punct de zero fiziologic (32°-33° Celsius), foarte variabil însă în funcţie de ambianţă (poate să scadă până la 20° şi să crească până la 36°). Sub această temperatură, apar senzaţiile de frig.

în legătură cu senzaţiile tactile, un aspect neclar îl constituie localizarea lor: noi ne dăm seama în ce punct este atinsă pielea (pe mână ori pe spate). Cum se explică această posibilitate? Demult, H. Lotze vorbea de existenţa unui „semn local" caracteristic fiecărei senzaţii. Chestiunea nu este însă pe deplin elucidată.

Toţi receptorii senzitivi din piele trimit excitaţiile, prin nervii senzitivi, în cortex (trecând prin bulb şi talamus). Există o importantă arie senzitivă în spatele scizurii lui Rolando (în circumvoluţiunea centrală posterioară). Acolo vom găsi o proiecţie răsturnată a senzorilor din piele. Suprafaţa corespunzătoare lor este proporţională cu numărul organelor senzoriale din piele, şi nu cu suprafaţa pielii. Deci pentru degetele mâinii vom găsi o suprafaţă mare, pe când pentru spate şi abdomen, una mult mai mică.

Un cercetător englez (Head) şi-a secţionat un nerv tactil şi a urmărit cum decurge, treptat, refacerea sensibilităţii, paralelă cu cea a nervului. El a deosebit două categorii de sensibilitate tactilă: pe una a denumit-o „protopatică", fiind prima apărută şi grosieră: ei îi corespund senzaţiile de durere şi cele termice puternice (mai mari de 45° şi mai mici de 10°), care se localizează greu. In partea finală a refacerii apare sensibilitatea „epicritică" : se simt diferenţe termice mici, contactul uşor şi localizarea se fac cu precizie. Se presupune că aceste două faze reflectă evoluţia sensibilităţii tactile în istoria speciei.

4. Senzaţiile gustative

Senzaţiile gustative apar datorită exercitării mugurilor gustativi (în care sunt grupate 2 până la 12 celule gustative). Aceştia sunt plasaţi în papilele gustative, care sunt de mai multe feluri: circumvolate, fungiforme, foliate şi sunt distribuite pe suprafaţa limbii în special, dar şi pe laringe, pe faringe, pe stâlpii amigdalieni anteriori (Popescu-Neveanu, P., Golu, M., p. 216).

Există patru categorii distincte de senzaţii gustative : dulci, amare, acre şi sărate Suprafaţa limbii este inegal sensibilă la aceste gusturi: dulcele se produce mai ales pe vârful limbii, săratul pe partea ei anterioară, amarul la baza ei, iar acrul pe margini. Unii autori adaugă gustul alcalin (leşios) şi gustul metalic. Fiecăreia din cele 4 feluri de senzaţii gustative îi corespunde câte o grupă de substanţe : acizii provoacă senzaţia de acru, clorurile sunt sărate, zaharurile sunt dulci, dar există şi excepţii: zaharina are o structură foarte diferită de cea a zahărului, şi totuşi este extrem de dulce.

Există o mare varietate de gusturi. Se susţine că toate pot fi provocate prin amestecul în diferite proporţii al gusturilor elementare amintite. P. Lazarev a amestecat în variate proporţii sarea de bucătărie cu acid oxalic, zahăr şi chinină. Subiecţii testaţi au identificat când ceai, când cafea, când zeamă de struguri etc. La gustul alimentelor se adaugă însă şi mirosul lor. Deseori, ceea ce socotim a fi gust este de fapt mirosul. Astupând bine căile respiratorii, nu mai poţi deosebi o felie de măr de una de ceapă. în fine, se adaugă şi senzaţiile tactile ale limbii (aspectul „făinos" sau „uleios" al alimentului), cele termice (menta) şi cele dureroase (sifonul, muştarul pişcă limba).

Pentru ca o substanţă să aibă gust, trebuie să se dizolve în salivă ori în apă, să acţioneze un timp suficient asupra papilelor gustative şi să aibă o anumită concentraţie. De aceea, nu toate corpurile au gust. Unii contestă că totul s-ar putea reduce la cele patru gusturi, Henning, de pildă, remarcând diferenţa între gustul sărat al cloruni de sodiu şi cel al bromurii de sodiu.

Nu se cunoaşte mecanismul fiziologic ce are loc în mugurii gustativi şi duce la

apariţia unor senzaţii. Desigur, are loc un fenomen chimic.

5.  Mirosul

Organul mirosului este constituit din mucoasa olfactivă, aflată în treimea posteri-oară a foselor nazale, în care se găsesc celulele nervoase olfactive. Mirosul este provocat de particulele gazoase emanate de către corpurile mirositoare. Emanaţia e dovedită prin aceea că acestea îşi pierd, treptat, din greutate. Senzaţiile olfactive apar când aerul conţinând asemenea particule se mişcă pe suprafaţa mucoasei. Am observat cu toţii cum câinele inspiră şi expiră repede când vrea să recunoască prin miros un obiect (ca fiind comestibil sau nu).

Sensibilitatea mirosului este foarte mare. In unele cazuri este suficientă existenţa a 1/1000 dintr-un miligram, la un litru de aer, pentru a provoca o senzaţie. Cantitatea necesară depinde însă de natura substanţei, fiindcă e nevoie de 1000 de ori mai mult camfor în aer decât vanilină pentru a fi detectat. Senzaţiile olfactive se amestecă şi cu cele de durere: mirosurile usturătoare (amoniacul, acizii concentraţi) irită mucoasa nazală; ele se pot îmbina şi cu gustul - există parfumuri dulci ori amărui, datorită existenţei de receptori gustativi pe faringe.

Clasificarea mirosurilor e foarte dificilă. Henning a propus împărţirea lor în 6 categorii: 1) parfumate (florile); 2) eterate (fructele); 3) aromatice (mirosul de mărar sau cel de piper); 4) balsamice (răşinoasele, camforul); 5) empireumatice (gudronul, piridina); 6) putrede, respingătoare (sulfura de carbon, hidrogenul sulfurat, mirosurile râncede). Această clasificare nu e acceptată unanim ; varietatea mirosurilor fiind foarte mare, unele sunt greu de inclus într-una din aceste şase grupe. Totuşi pare să existe o specializare a celulelor olfactive, deoarece, când o persoană îşi pierde temporar mirosul, sensibilitatea olfactivă nu se reface la toate mirosurile dintr-o dată.

Şi în cazul mirosului, ca şi în ce priveşte gustul, există un raport între compoziţia chimică a corpurilor şi mirosul pe care ele îl provoacă. Substanţele înrudite chimic au miros asemănător. Există însă excepţii.

6.  Auzul

Auzul are la bază un complex organ senzorial, compus din urechea externă, cea medie şi urechea internă. Partea sensibilă la sunete e constituită din melcul membra-nos aflat în interiorul melcului osos al urechii interne. Peretele melcului membranos formează membrana bazilară, care se compune din 50.000 fibre de lungime descres-cândă şi e în relaţie cu organul lui Corti, ce conţine celulele senzoriale auditive. Acestea, prin intermediul ganglionului spiral, comunică informaţiile de natură acustică ramurii cochleare a nervului acustico-vestibular. Partea din cortex unde ajung excitaţiile din ureche se află în lobul temporal (detalii pot fi găsite în cartea lui Ciofu, I., Golu, M., Voicu, C, pp. 114-116).

Cum distinge acest organ auditiv înălţimea diferitelor sunete ? Helmholtz a emis o ipoteză : „teoria rezonanţei". Fenomenul fizic al rezonanţei constă în aceea că, atunci când un sunet de o anumită frecvenţă întâlneşte un corp care, în stare de vibraţie, produce aceeaşi frecvenţă sonoră, acesta începe să vibreze. Astfel, când o soprană emite un sunet subţire, paharele de pe masă încep să vibreze, intră în rezonanţă (dacă, ciocnite, ar emite acelaşi sunet cu soprana). Helmholtz presupune (deoarece fibrele din membrana bazilară au lungimi diferite) că vor intra în rezonanţă numai acelea care corespund frecvenţei sunetelor auzite, ele excitând doar neuronii auditivi corespunzători.

Dar acest punct de vedere este neverosimil. Mai întâi, fiindcă fibrele respective sunt extrem de scurte (mult sub 1 mm); ca urmare, nu pot intra în rezonanţă, mai ales în cazul sunetelor grave. Apoi, fibrele sunt solidar legate între ele, ceea ce împiedică intrarea în rezonanţă. Totuşi, conform cu observaţiile neurofiziologilor, dacă există o leziune numai pe o porţiune a membranei bazilare, bolnavul nu mai distinge unele sunete (de exemplu cele subţiri), dar rămâne sensibil la celelalte Cercetările moderne indică un alt fenomen care ar putea explica diferenţierea înălţimii sunetelor: acelaşi sunet, propagându-se prin fibre de lungime diferită, va căpăta o amplitudine (o intensitate) diferită prin fiecare. Am văzut înjă, la începutul acestui capitol, că discriminarea înălţimii necesită şi o coroborare cu contracţiile corzilor laringelui. Congruenţa acestor două fenomene asigură o bună identificare a sunetului

Pentru a percepe un sunet e nevoie ca vibraţia lui să aibă o frecvenţă între 16 şi 20.000 perioade pe secundă. Maximum de sensibilitate auditivă corespunde frecvenţei de 1.000 vibraţii pe secundă. Unele animale (delfinul, liliacul, insectele) percep şi sunetele cu frecvenţă mai mare : ultrasunetele, ajungând până la 80.000 de perioade

Se pot deosebi sunetele muzicale, produse prin vibraţii periodice, regulate, de zgomote, cu vibraţii aperiodice, neregulate. Sunetele muzicale au 3 calităţi: înălţimea, depinzând de frecvenţa perioadelor, intensitatea, depinzând de amplitudinea, mărimea oscilaţiilor şi timbrul, prin care recunoaştem instrumentul ce produce un anumit sunet. Timbrul se bazează pe faptul că un sunet muzical, pe lângă tonul dominant, este însoţit şi de altele mai slabe, suplimentare. Acestea modifică forma vibraţiei undei sonore. Sunetele mai slabe sunt numite „armonice" şi au, de obicei, o frecvenţă de câteva ori mai mare decât cea a sunetului fundamental. Sunetele armonice diferă de la un instrument la altul, unele sunt produse de pian şi altele de violoncel, de exemplu. Un muzician cu experienţă poate distinge, recunoaşte sunetele armonice ale unui instrument.

Când sunetele produse împreună produc o impresie plăcută, se vorbeşte de „consonanţă", când, dimpotrivă, impresia e neplăcută, atunci avem „disonanţă". Leibniz susţinea prezenţa consonanţei dacă raporturile între frecvenţele sunetelor sunt simple Problema s-a complicat în secolul nostru, deoarece compozitorii au utilizat multe disonanţe în creaţiile lor muzicale. A rezultat o deprindere cu ele, încât nu mai sunt simţite ca dezagreabile. Plăcutul şi neplăcutul sunt stări subiective, care nu depind numai de proprietăţile excitanţilor.

Localizarea direcţiei (dreapta-stânga) de unde provin sunetele se datorează faptului că avem două urechi. In cazul tonurilor subţiri, înalte, distingerea direcţiei se datorează diferenţei de intensitate cu care sunt sesizate sunetele de către cele două urechi Sunetele mai grave sunt localizate pe baza diferenţei de fază, adică a momentului în care sunt percepute întâi de o ureche şi apoi de cealaltă. Desigur, şi diferenţele de intensitate, şi cele de timp sunt foarte mici - de pildă, diferenţa de timp este sub o miime de secundă! Inconştientul nostru e totuşi capabil să le sesizeze şi să le transpună în impresii ale unei direcţii.                                                                      

Poziţia sursei sonore - în faţa sau în spatele nostru - este detectată datorită reliefului urechilor. Dacă astupăm pavilionul urechii cu ceară, lăsând liber numai canalul auditiv, nu vom mai putea stabili dacă sunetul vine din faţă sau nu.

Auzul este un simţ extrem de important, fiindcă, pe de o parte, ne dă informaţii privind fenomene foarte îndepărtate, iar, pe de alta, deoarece prin el înţelegem vorbirea celorlalţi, asigurându-se astfel comunicarea şi colaborarea între oameni.

7. Văzul

Receptorul luminii este ochiul, organ cu o structură foarte complexă. Partea sensibilă la lumină este retina, în care există două tipuri de celule fotosensibile: 6 milioane de celule cu conuri şi 115 milioane celule cu bastonaşe. Conurile asigură vederea culorilor, iar bastonaşele sunt mai sensibile, reacţionând şi la lumina slabă. Unele animale au numai conuri în retină; aşa sunt păsările de curte. De aceea, ele văd culorile, dar, cum începe să se întunece, nu mai văd nimic şi se adăpostesc. în schimb, câinii n-au în retina lor decât bastonaşe, deci nu văd culorile, dar se descurcă bine şi noaptea, când lumina e foarte slabă. Oamenii sunt avantajaţi, având ambele posibilităţi. Există însă cazuri în care o persoană nu poate distinge toate culorile, deficienţă numită acromatopsie parţială. Cea mai răspândită formă este aşa-numitul „daltonism", când nu se distinge verdele de roşu. Mult mai rare sunt persoanele cu acromatopsie totală, nedistingând nici o culoare.

Ochiul uman receptează radiaţiile luminoase cu o lungime de undă între 390 şi 760 milimicroni. Cele mai scurte lungimi de undă corespund culorii violet, şi cele mai lungi culorii roşu. Cu lungime de undă mai mare sunt razele infraroşii, iar cu lungimi mai mici de 390 milimicroni intrăm în zona ultravioletului. Cele două culori nu pot fi percepute de ochii noştri. Ultravioletul poate chiar provoca leziuni ale retinei.

Calităţile luminii sunt tot trei: tonul, adică felul culorii în raport cu lungimea de undă; luminozitatea, intensitatea radiaţiei, şi puritatea (saturaţia) în raport cu cantitatea de alb amestecată în culoarea dominantă. Există 7 culori fundamentale. Amestecul lor dă culoarea albă. „Discul lui Newton", vopsit în proporţii egale cu cele 7 culori, când e rotit cu repeziciune, ne apare alb-cenuşiu.

Albul poate fi obţinut şi prin amestecul a numai două culori numite complementare. Astfel roşul e complementar cu un verde-albăstrui, galbenul cu indigo ş.a. Dacă amestecăm două culori care nu sunt complementare, obţinem o altă culoare: roşul amestecat cu galben ne dă portocaliu. în amestec însă, nimeni nu poate distinge culorile din care provine (aşa cum e posibil în muzică). Cu trei culori, alese convenabil, se pot obţine toate celelalte. Amestecul culorilor este un proces central, adică are loc în cortex. Dacă vom pune ochelari având o lentilă galbenă şi cealaltă albastră, vom vedea o culoare cenuşie.

Culorile se influenţează reciproc când sunt alăturate. Vorbim în acest caz de contrast, fenomen accentuat mai ales când e vorba de două culori complementare. Putem vorbi de un contrast de intensitate (albul apare mai intens pe un fond negru) şi de un contrast al tonurilor. O culoare radiază în jur culoarea complementară ei: roşul pe un fond verde-albăstrui apare mult mai intens. Sau culoarea violet, plasată pe un fond verde-albăstrui, devine purpurie, fiindcă se combină cu roşul iradiat de fond. Iar verdele-albăstrui capătă o nuanţă gălbuie, datorită galbenului iradiat de culoarea violet.

Cum se explică distingerea diferitelor culori şi nuanţe ? Mai întâi, luminozitatea este percepută datorită celulelor cu bastonaşe. Culorile provin din excitarea celulelor cu conuri. Există trei teorii ce caută explicaţia diferenţierii culorilor. Cea mai veche este teoria tricromatică formulată de Young şi Helmholtz. Ei susţineau existenţa a trei tipuri de conuri: unele sensibile numai la roşu, altele la verde şi o a treia categorie, sensibile la albastru. Celelalte culori s-ar sesiza datorită excitării diferite a acestor 3 tipuri de celule. Prin aceste culori se pot obţine, amestecându-le, şi celelalte culori şi nuanţe. Această teorie se loveşte de unele dificultăţi. Printre ele, este şi cazul 

daltoniştilor care nu disting roşul de verde, încât ar trebui să apară tulburări şi în recepţia altor culori, ceea ce nu se întâmplă.

O a doua teorie, formulată în 1872, de către Hering, este denumită teoria bicromatică (sau tetracromatică). Punctul de vedere al lui Hering este acela că există 3 substanţe fotosensibile în conuri, dar, în funcţie de iradiaţia primită (putând declanşa un fenomen de asimilaţie sau dezasimilaţie), ele reacţionează la culori diferite, rezultând patru culori fundamentale, care, amestecându-se, dau toate celelalte nuanţe şi culori. Situaţia este următoarea:

Asimilaţie

negru

verde

albastru

Dezasimilaţie

alb

roşu

galben

Dacă ţinem cont de cele 4 culori fundamentale, vorbim de teoria tetracromatică. Dacă avem în vedere că tonurile culorilor rezultă din excitarea a două categorii de conuri, putem să denumim concepţia bicromatică.

De când se fac cercetări cu fascicole luminoase extrem de înguste (raze laser), s-a reuşit obţinerea culorii galben folosind fascicole laser roşii şi verzi, ceea ce nu se poate explica prin concepţia lui Hering.

Cea mai recentă teorie asupra vederii colorate aparţine lui H. Hartridge (1947), fiind o concepţie policromatică. Ea presupune existenţa a 7 tipuri de receptori, dar nu câte unul pentru fiecare culoare. Există şi din aceştia: unii sensibili numai la galben, iar alţii numai la verde. Sunt şi receptori care reacţionează la două culori: la roşu şi violet, la albastru şi violet. Hartridge face un compromis între teoria tricromatică şi cea bicromatică. Dar laserul o infirmă şi pe aceasta: cu fascicole foarte înguste de roşu şi albastru s-au putut obţine senzaţii de toate culorile.

Alte experienţe mai recente par a indica sensibilitatea la albastru ca aparţinând celulelor cu bastonaşe, în timp ce conurile ar reacţiona doar la galben şi verde. Problema se dovedeşte foarte complexă. Unii se întreabă dacă n-ar avea şi segmentul cortical un rol şi, prin urmare, nu ar trebui să ne rezumăm la studiul retinei.

8. Sensibilitatea

Nu orice stimul provoacă o senzaţie. Dacă este foarte slab, el nu e sesizat, nu excită organul senzorial corespunzător. Cu cât un receptor reacţionează la un stimul mai slab, cu atât spunem că este mai sensibil. în legătură cu sensibilitatea, se descriu două categorii de limite, de praguri: pragul absolut şi pragul diferenţial.

Pragul absolut de intensitate este cea mai mică intensitate a unei excitaţii capabile să provoace o senzaţie. Un fir de păr căzând pe pielea noastră nu e sesizat, dar o musculifă, o simţim. Deci greutatea insectei depăşeşte pragul senzaţiilor tactile, de contact. Sensibilitatea este inversul pragului: cu cât pragul e mai mic, cu atât sensibilitatea e mai mare.

In afara pragurilor de intensitate, sunt şi alte praguri, cărora să le spunem calitative. De pildă, un sunet de 16 perioade constituie pragul inferior al audibilităţii, iar 20.000 de vibraţii constituie pragul superior.

Există şi praguri de discriminare : distanţa minimă la care am simţit două puncte de contact pe piele ca fiind distincte constituie un prag de discriminare tactilă. El e foarte mic pe vârful degetelor, dar destul de mare pe spinare. Pragul de discriminare 

vizuală se referă la distingerea a 2 puncte apropiate. I se mai spune şi acuitate vizuală şi ea este testată la oculist, când ne consultă pentru a aprecia mărimea lentilelor de care am avea nevoie.

Sensibilitatea variază de la un organ senzorial la altul. Foarte mare este sensibilitatea vizuală. După S.I. Vavilov, 2 cuante de energie ar fi suficiente pentru a produce o senzaţie de lumină.

Pragul diferenţial constituie acea mărime minimă cu care trebuie să se modifice intensitatea unui stimul pentru a se percepe o diferenţă. Dacă avem în mână o greutate de 1 kg şi cineva va adăuga (fără să vedem) încă 10 g, noi nu vom sesiza deosebirea. Pentru a o observa, ar fi nevoie să se adauge 33 g, adică 1/30 din mărimea iniţială.

Legea lui Bouguer-Weber arată că pragul diferenţial se află totdeauna într-un raport constant faţă de mărimea la care se adaugă, adică As/S = K. In cazul greutăţii, avem 1/30, dar în ce priveşte lumina, raportul e mult mai mic: 1/100 Dacă un candelabru are 100 de becuri, e suficient să se mai aprindă un singur bec pentru a sesiza o diferenţă.

Studiind pragurile diferenţiale, fizicianul german G. Fechner a formulat o lege numită de el lege psihofizică, formulând o relaţie între excitant şi senzaţie :

S = KlogE + C

S = senzaţia ; E reprezintă excitantul, K şi C sunt constante.

Conform cu această formulă, senzaţia creşte mult mai încet decât excitaţia; ea e proporţională nu cu mărimea stimulului, ci cu logaritmul său. Altfel spus, când excitaţia ar creşte mult, în progresie geometrică, senzaţia nu s-ar intensifica decât conform unei progresii aritmetice.

Cercetări experimentale numeroase au arătat, încă de pe timpul lui W. Wundt şi al lui G. Fechner, că relaţia nu e valabilă decât pentru intensităţile mijlocii ale excitantului. Când excitanţii sunt foarte slabi ori foarte puternici, nu mai găsim proporţionalitatea dintre senzaţie şi logaritmul stimulului. Deci curba obţinută nu este o linie dreaptă, ci capătă o formă asemănătoare unui S înclinat, denumită sigmoidă (vezi fig. 11).

logE

Fig. 11. Curba reprezentând raportul dmtre senzaţie şi excitant

Deci ecuaţia stabilită de Fechner nu constituie decât o schiţă aproximativă a raporturilor existente între excitaţie şi senzaţie. Dar curba demonstrată experimental a fost regăsită şi în alte cercetări. 

Astfel, s-a studiat reacţia pupilară. Pupila se micşorează în raport cu creşterea intensităţii luminii. Astăzi există procedee exacte pentru măsurarea diametrului pupilei şi înregistrarea mărimii cu care ea se micşorează. E vorba de „pupilometrie", realizată prin fotografierea pupilei de la o anume distanţă fixă, standard. Folosindu-se lumină de diferite intensităţi şi măsurându-se mărimea contracţiei sau dilatării pupilei, s-a constatat că diametrul pupilei este în raport invers cu logaritmul excitaţiei luminoase, întocmai ca şi în cazul legii lui Fechner, variaţia e lineară doar pentru valorile mijlocii ale intensităţii luminii. în ansamblu, se obţine tot o curbă sigmoidă. Dacă măsurătorile lui Fechner se bazau pe constatări făcute conştient de către subiecţi, în ce priveşte reacţia pupilară, ea este un reflex neconştient, fenomen fiziologic.

La fel stau lucrurile şi când e vorba de reacţiile retinei. Retina excitată emite curenţi electrici foarte slabi. Amplificarea lor permite studiul excitaţiilor retiniene, încă din 1895, studii ale variaţiei de potenţial înregistrate în retina unei broaşte au arătat că acesta nu varia proporţional cu intensitatea luminii, ci cu logaritmul ei. în 1956, Svaetichin a utilizat în acelaşi scop microelectrozi (fire metalice aşa de subţiri, încât pot fi implantate într-un grup foarte restrâns de celule). El a utilizat celule izolate din retina unor peşti, supuse unor surse de lumină de intensităţi diferite şi a obţinut tot o curbă sigmoidă.

Cu microelectrozi au fost studiate şi variaţiile frecvenţei impulsului electric ale unui nerv auditiv din creierul de pisică, atunci când se produceau sunete lângă urechea ei (în limita unei variaţii de 30 dB). Aceste variaţii erau în raport cu logaritmul intensităţii sunetelor şi se obţinea aceeaşi sigmoidă.

în fine (în 1960), s-au implementat microelectrozi într-o porţiune a creierului unei maimuţe, porţiune aflată în relaţie directă cu regiunea din occipital unde se produce proiecţia stimulilor optici. Măsurându-se, de asemenea, frecvenţa influxului nervos în raport cu iluminarea ochiului, se obţine o curbă sigmoidă. Toate aceste experienţe au verificat evoluţia unor procese fiziologice în raport cu influenţa unor stimuli de ordin fizic, încât am putea vorbi nu de o lege „psiho-fizică", ci de una „fizico-fiziologică". Se pare că senzaţiile noastre nu fac decât să traducă fidel excitaţiile apărute în organele senzoriale, fenomene de ordin fiziologic, transmise cortexului.

în ce priveşte fenomenul fiziologic al transmiterii excitaţiei, după H. Pieron, el ar implica modificări selective ale permeabilităţii unei membrane, şi anume ea se schimbă pentru diverse categorii de ioni care poartă sarcină electrică. Gheorghe Zapan, profesor la Universitatea din Bucureşti, a stabilit că formula ce explică permeabilitatea membranelor verifică toate datele publicate de G. Fechner şi alţii. Deci această ecuaţie explică modificările înregistrate de pragul diferenţial pentru toate valorile excitantului; ea reprezintă formula matematică (o ecuaţie diferenţială) ce se traduce grafic printr-o sigmoidă, corectând astfel ecuaţia propusă de psihologul german în secolul trecut. Deşi Gh. Zapan a publicat constată/ile sale încă din 1960, ele nu sunt cunoscute în străinătate, căci publicaţiile noastre aveau o slabă circulaţie. Se mai adaugă şi cercetări făcute în Statele Unite, care contestă în întregime rezultatele lui Fechner. Această categorie de investigaţii am putea-o denumi „psihofizica subiectivă".

9. Psihofizica subiectivă

Cercetările făcute de Fechner şi în laboratorul lui W. Wundt se bazau pe experimente în care se cerea subiectului să aprecieze dacă simte sau nu o diferenţă între excitanţi, fără să i se pretindă constatări privind mărimea unor diferenţe dintre doi stimuli de acelaşi fel.

încă din 1872, un fizician belgian (Plăteau) a avut ideea de a cere subiecţilor aprecierea unor diferenţe egale dintre doi excitanţi vizuali. Se prezentau două cartoane colorate în gri, între care diferenţele de nuanţă erau mari şi se cerea alegerea dintr-o serie de alte cartoane a unuia care, intercalat între primele două, să fie tot atât de închis faţă de cel mai deschis, pe cât era cel de-al doilea mai închis faţă de el. Adică se cerea să împartă intervalul de luminozitate exact în două. Apoi operaţia se repeta, intercalând un alt carton între primele două ş.a.m.d., până când diferenţa între două cartoane devenea minimă. Se obţinea în acest fel o serie de cartoane între care diferenţele de luminozitate erau (subiectiv) egale. Efectuând asemenea experienţe, Plăteau a infirmat formula lui G. Fechner susţinând că senzaţia nu e proporţională cu logaritmul excitaţiei, ci cu rădăcina ei pătrată, ceea ce implică o creştere mai lentă a senzaţiei faţă de cea susţinută de filosoful german.

Procedeul utilizat de Plăteau era greoi. Mult mai simplu a fost aparatul confecţionat de Richardson şi Ross. Ei înmânau subiectului un receptor telefonic în care se auzeau zgomote slabe şi îi cereau ca, folosind un buton ce amplifica sunetele, să producă sunete de 2 ori mai puternice ori de 2 ori mai slabe; apoi de 3 ori mai puternice ş.a.m.d. Experimentatorul, folosind un audiometru, înregistra amplificările reale. Mergând pe această cale, în special americanul S. Stevens şi fiul său, R. Stevens, au făcut zeci de experienţe în care cereau subiecţilor să producă tot felul de excitanţi: de 2-3 ori mai puternici, de 2-3-4 ori mai slabi ş.a.m.d. După ei, formula privind evoluţia senzaţiilor în raport cu creşterea stimulilor era \|/=KS", în care \|/ (psi) este mărimea senzaţiei, iar S cea a stimulilor. Exponentul „n" însă ar varia de la un organ senzorial la altul, încât raporturile dintre excitant şi senzaţie ar fi foarte diferite. într-adevăr, dacă „n" e mai mare decât 1 înseamnă că senzaţia creşte mai mult decât excitaţia, iar dacă „n" este fracţionar, ea se măreşte foarte puţin. De pildă 32020 = 321/5 = 2. S. Stevens găseşte variaţii foarte mari ale lui „n". Iată câteva din valorile înregistrate de „n" :

	n
sunet	0,30
lumină	1,20
miros (cafea)	0,55
temperatură	1,00	(rece	pe	braţ)
temperatură	1,60	(cald	pe	braţ)
tact	1,10

Deşi Stevens, tatăl şi fiul, au făcut numeroase cercetări, modul lor de organizare şi rezultatele au fost viu criticate : au determinat puţine puncte de comparaţie (câte 5) şi într-o serie de valori extrem de inegale (pentru curentul electric de 1-2,5 ori, dar pentru sunet de 1-10.000). Apoi determinările au fost făcute totdeauna pentru mărimi îndepărtate de prag şi utilizându-se puţini subiecţi (10-12). Cea mai importantă obiecţie se referă la rezultate: au obţinut dispersii foarte mari, datele sunt foarte răspândite. De exemplu, pentru a aprecia ce sunet reprezintă 1/2 din intensitatea de 

60 dB, în jurul valorii de 30 dB, aprecierile variază extrem de mult: de la abateri de 2-3 dB până la 18 dB (şi nu doar una, ci mai multe). Or, se ştie, când dispersia este mare înseamnă că şi influenţa întâmplării e foarte mare, intervenind numeroşi factori.

Alţii au refăcut investigaţiile lui Stevens şi n-au găsit o funcţie de putere, ci o sigmoidă! Până la urmă s-a efectuat o serie de cercetări infirmând net poziţia amintită. Astfel, W. McGill, lucrând cu 10 subiecţi care au efectuat estimări asupra sunetelor, a obţinut aprecieri aşa de deosebite, încât el a susţinut că nu se pot obţine date generale, ci doar nişte „ecuaţii personale". Cea mai serioasă investigaţie a fost realizată de F. Jones şi M. Marcus (în 1961). Ei au utilizat 49 de subiecţi, supunându-i de 2 ori la probe şi cerându-le câte 7 aprecieri numerice în trei organe senzoriale (greutate, miros şi gustul sărat). Au rezultat 294 de curbe. Analiza de variantă efectuată (coeficientul F al lui Snedecor) pune în lumină diferenţe semnificative între cele 3 modalităţi senzoriale, dar şi între indivizi. E vorba, deci, de o mare variabilitate şi nu se pot stabili legi generale în cadrul psihofizicii subiective (datele şi aprecierile în această chestiune provin din La Psychophysique, H. Pieron, 1963).

Ca urmare a acestei situaţii, psihofizica subiectivă a stat în centrul atenţiei unui simpozion al Asociaţiei de Psihologie Ştiinţifică de Limbă Franceză (în 1961); simpozioanele acestea au întotdeauna un înalt nivel ştiinţific. Acolo s-a tras concluzia : metodele directe de măsurare a intensităţii senzaţiilor nu ne dau indicaţii asupra mărimilor ca atare, ci doar despre felul în care subiecţii lucrează cu mărimi. Aprecierea directă a faptului că o senzaţie e de 2 sau de 3 ori mai intensă decât alta este extrem de dificilă, fiind influenţată de mulţi factori; de aici decurge şi înregistrarea unei mari variaţii în cuantificare. Metoda preconizată de G. Fechner este mult mai precisă, întrucât se cere subiectului să constate doar dacă percepe sau nu o diferenţă. încât adevărata lege a raportului dintre stimul şi senzaţie (de fapt dintre stimul şi excitaţia organului senzorial) este aceea precizată de Gh. Zapan, lege care se reprezintă grafic printr-o curbă sigmoidă.

Dar S. Stevens nu s-a sinchisit de concluziile acestui simpozion. A continuat să publice cercetări de acelaşi gen, împodobite cu grafice şi vorbind de simplitatea surprinzătoare a metricii senzoriale. El a profitat de situaţia că psihologii americani nu citesc publicaţiile în franceză (fapt viu criticat de Jean Piaget) şi de prestigiul numerelor, al reprezentărilor grafice. Astăzi, încă mai sunt pomenite prin manuale cercetările sale, deşi s-a dovedit inexactitatea concluziilor, pe când o contribuţie valoroasă, cum este aceea a lui Gh. Zapan, este ignorată.

Oricare ar fi raportul dintre excitant şi senzaţie, dacă el este constant, atunci o persoană poate ajunge să aprecieze exact intensitatea unui stimul. Este ceea ce a arătat o serie de experienţe. Făcându-se mai multe investigaţii privind aprecierea luminozităţii unei surse de către 3 persoane, s-a constatat o precizie crescândă în evaluările făcute. De asemenea, un subiect, făcea încă de la începutul exerciţiilor aprecieri foarte exacte. Explicaţia? Era pilot naval şi meseria sa îl obliga să compare şi să determine cât mai exact luminozitatea unor faruri, acesta fiind unul din criteriile identificării lor. Aşadar, experienţa îmbunătăţeşte foarte mult evaluarea intensităţii unor senzaţii. Acesta este unul din factorii explicând de ce S. Stevens obţinea o aşa de mare varietate de răspunsuri în investigaţiile sale.

Rolul experienţei apare şi mai evident când cerem aprecierea unor lungimi, suprafeţe, distanţe care, fiind mai strâns legate de practică, permit aprecieri exacte, mai ales din partea profesioniştilor exersaţi în această privinţă.

10. Adaptarea şi interacţiunea senzaţiilor

Sensibilitatea unui organ senzorial nu rămâne constantă. Majoritatea organelor senzoriale îşi modifică sensibilitatea în raport cu intensitatea stimulilor ce acţionează asupra lor. Această modificare este numită adaptare. Când stimulii sunt puternici, sensibilitatea scade şi, invers, când sunt slabi, sensibilitatea creşte.

Scăderea sensibilităţii tactile, de contact, se observă când ne îmbrăcăm: nu mai simţim decât vag atingerea hainelor (în 3 secunde, ea scade până la 1/5 din valoarea iniţială).

Adaptarea simţului termic e şi ea puternică. Se poate observa cu uşurinţă efectuând următoarea experienţă: folosim 3 recipiente, unul din ele conţinând apă foarte caldă (40° Celsius), în care introducem mâna dreaptă, un al doilea cu apă rece (10°), în care punem mâna stângă; după ce ţinem mâinile în apă cam 1 minut, le plasăm în vasul din mijloc, unde este apă călduţă (28°). Mâna dreaptă va resimţi acest lichid ca fiind rece, deoarece sensibilitatea sa la căldură a scăzut mult, iar mâna stângă o va simţi caldă, în cazul ei scăzând sensibilitatea la rece.

Şi în cadrul simţului olfactiv se realizează o puternică adaptare, ceea ce îi favorizează pe muncitorii care lucrează în întreprinderi unde, inevitabil, se produc mirosuri neplăcute.

Foarte mare este adaptarea ochiului la întuneric. Pupila creşte de 17 ori, dar după o oră, sensibilitatea vizuală poate spori de 200.000 ori, datorită intrării în funcţiune a celulelor cu bastonaşe. Descreşterea sensibilităţii, când trecem de la obscuritate la lumină, se produce mult mai repede. Totuşi în primul minut suntem orbiţi.

O slabă adaptare se observă însă la auz şi la durere. Aparenta slăbire a unui sunet este efectul deplasării atenţiei, nu al adaptării. De asemenea, o durere acută nu descreşte decât dacă diminuează însăşi cauza ei.

Sensibilitatea unui organ senzorial se modifică nu numai datorită unei stimulări specifice lui, ci şi prin excitarea altui organ senzorial, fenomen dovedind existenţa unei interacţiuni între diversele simţuri. P. Lazarev a demonstrat că sunetul constant al unui diapazon este auzit mai tare când, simultan, se aprinde o lumină şi mai slab când ea se stinge. Interacţiunea pare a fi valabilă pentru toţi receptorii. S.V. Kravkov a ilustrat această ipoteză prin numeroase studii. El a demonstrat cum creşte sensibilitatea vederii crepusculare (la o lumină slabă) când ne ştergem faţa şi gâtul cu apă rece (excitarea simţului termic), când mestecăm tablete dulci-acrii (stimulare gustativă) şi când ne forţăm respiraţia (influenţa interoceptorilor).

Interacţiunea nu are drept efect numai creşterea sensibilităţii, ci şi scăderea ei, dacă excitanţii au o mare intensitate. Sunetele slabe produc o creştere a sensibilităţii vizuale, dar cele puternice cauzează o scădere a ei.

Un alt fenomen de interacţiune senzorială îl constituie aşa-numita „sinestezie" : când un stimul acţionează asupra unui receptor, el poate produce, în acelaşi timp, şi senzaţii caracteristice unui alt analizator. De aceea vorbim de sunete ascuţite ori reci. Sau pictorii caracterizează unele culori ca fiind calde, iar altele reci. Edmond Gruber, primul psiholog care a înfiinţat un laborator de psihologie experimentală la Universitatea din Iaşi (în 1893), a făcut cercetări interesante privind „audiţia colorată", studiind în special pe N. Beldiceanu. E vorba de persoane cărora o melodie le cauzează şi viziunea anumitor culori. De altfel, muzicienii spun uneori că este „o melodie luminoasă".

Aceste experienţe şi fapte observate dovedesc unitatea fenomenelor psihice, chiar şi în domeniul senzaţiilor, care prin structura organelor de simţ, descompun, analizează aspectele diverse ale lumii reale.