Am arătat că la omul adult nu mai găsim
senzaţii pure. Orice senzaţie evocă altele, inclusiv variate impresii
anterioare, rezultând un fenomen complex denumit percepţie. Percepţia constă
într-o cunoaştere a obiectelor şi fenomenelor în integritatea lor şi în
momentul când ele acţionează asupra organelor senzoriale. Spre deosebire de
senzaţie, care redă o însuşire izolată a unui obiect, percepţia realizează o
impresie globală, o cunoaştere a obiectelor în întregime, în unitatea lor
reală.
Deşi ne furnizează o imagine sintetică,
percepţia efectuează o mare selecţie. De exemplu, nervul optic are o enormă
capacitate de transmisie : 400 milioane de biţi pe secundă (or, o carte de 500
pagini conţine cam 100 milioane de biţi!). Dar creierul nu poate asimila mai
mult de 100 biţi pe secundă. Deci percepţia nu constituie o reflectare
fotografică fidelă, ea selectează informaţiile şi le prelucrează. Nu e vorba
atât de o reducere, cât de un fel de rezumare a lor. Creierul nostru are o
capacitate de rezumare şi prelucrare care întrece cu mult posibilităţile
tehnicii contemporane.
Percepţia constituie un act de sesizare a
realităţii concrete. Se pot descrie două conduite principale: identificarea şi
discriminarea. Unii adaugă şi o a treia, „detecţia". Uitându-ne pe
fereastra trenului în mişcare, observăm în depărtare „ceva" care se mişcă.
Aceasta ar fi detecţia. Apropiindu-ne de locul respectiv, identificăm un cal care
paşte, iar ajungând mai aproape, distingem o serie de amănunte: e legat cu o
frânghie, e slab, e supărat de muşte ; asemenea detalii implică o discriminare.
1. Complexitatea percepţiei
Identificarea şi discriminarea sunt posibile
numai datorită intervenţiei unor numeroase procese psihice. Să începem cu un
exemplu. într-o poiană zărim un stejar masiv. De la el primim o serie de
senzaţii de culoare, miros, sunetele provocate de foşnetul frunzelor; dacă ne
apropiem şi punem mâna pe trunchi, sesizăm o scoarţă aspră, brăzdată. Totuşi
percepţia nu se reduce la suma acestor senzaţii. Mai întâi, arborele ne apare
ca un tot unitar, pe care-1 recunosc ca fiind un stejar, apoi, deşi imaginea
lui se produce pe retină, eu îl văd departe de mine, la 20 sau 30 de metri.
Sunt sigur că există în mod real şi nu-1 visez. în fine, deşi imaginea sa pe
retină este răsturnată, îl văd aşa cum este, cu rădăcina în jos şi coroana în
sus. Aceste caracteristici sunt posibile în primul rând datorită unei sinteze
senzoriale care se produce în câmpurile asociative situate în jurul zonelor de
proiecţie aflate în cortex. Aşa cum am menţionat mai sus, senzaţiile
interacţionează. Mai mult, unii psihologi au formulat o lege: legea fuziunii
senzoriale (senzaţiile produse simultan tind să se contopească). Lor li se
adaugă multe reprezentări formate în experienţa noastră anterioară. Ele
contribuie la îmbogăţirea percepţiei, la multiplicarea detaliilor şi la
claritatea ei. Când coborâm prima oară din tren în piaţa unui orăşel
necunoscut, nu observăm prea multe lucruri. Dar dacă stăm acolo mai multă vreme
şi trecem frecvent prin acel loc, înainte de plecare, uitându-ne în urmă, vedem
în piaţă multe detalii: în colţ se află o cofetărie, în dreapta e drumul ce
duce la râu etc.
în legătură cu acest aspect, este interesantă
o experienţă a lui Bagly. Imaginile primite de ochii noştri fuzionează în
creier. Dar dacă ele sunt foarte diferite nu se pot contopi şi atunci vedem
numai una din cele două imagini formate pe retinele ochilor. Bagly a pus unor
subiecţi ochelari având imagini deosebite pentru ochiul drept, faţă de cele
pentru ochiul stâng. Una înfăţişa un peisaj rural tipic mexican, iar cealaltă o
fotografie urbană caracteristică Statelor Unite. Desigur, el a folosit mai
multe asemenea imagini. Chestionând subiecţii din Mexic, aceştia vedeau aproape
tot timpul numai peisaje mexicane, pe când studenţii americani zăreau aspecte
orăşeneşti din S.U.A. Selecţia era dictată de bogăţia reprezentărilor acumulate
de-a lungul anilor.
Dar în percepţie este implicată şi gândirea.
Dacă filosofii empirişti (ca John Locke şi O. Hume) considerau percepţiile ca
fiind complexe de senzaţii şi imagini, Immanuel Kant a combătut această eroare,
subliniind rolul important al gândirii. în capitolul „Estetica transcedentală"
din cartea Critica raţiunii pure, Kant prezintă materialul senzorial (numit de
el intuiţie) ca fiind haotic; el este organizat de către concepte şi categorii.
Cu alte cuvinte, eu percep un stejar fiindcă am noţiunea de stejar; fără această
noţiune, eu n-aş putea realiza o identificare. Spune marele filosof: „nici
conceptele fără o intuiţie care să le corespundă într-un mod oarecare, nici
intuiţia fără concept nu pot da o cunoaştere". în alt loc, adaugă :
„Conceptele a priori sunt condiţii apriori ale posibilităţii experienţei".
într-adevăr, eu nu pot recunoaşte o garoafă
dacă nu am deja o idee despre caracteristicile acestei flori. în mintea mea are
loc o rapidă comparaţie între floarea din faţa mea şi garoafele percepute în
trecut. Este implicată o analiză a acestor imagini, adică observarea unor
detalii privind forma florii, mirosul ei, frunzele, care îmi permit să fac o
legătură (deci o sinteză) între ceea ce văd şi ceea ce ştiu. Dar comparaţia,
analiza, sinteza sunt operaţii fundamentale ale gândirii. Astfel, percepţia
implică gândire, o gândire concretă şi care, când e vorba de obiecte familiare,
este extrem de rapidă, contopindu-se cu producerea senzaţiilor. Ca dovadă avem
o anomalie apărută în unele tulburări mintale : „agnoziile". Bolnavul,
deşi are simţurile intacte, nu recunoaşte obiecte familiare; nu ştie să
folosească nici un fier de călcat sau o lopată!
Percepţia este considerată de filosofii
empirişti ca o primă treaptă a cunoaşterii. Dar, deşi este indisolubil legată
de gândire, ea nu constituie o cunoaştere aprofundată. Numai continuarea
analizei şi comparaţiilor permite gândirii să dezvăluie esenţialul în spatele
aparenţelor care ocupă primul plan în cunoaşterea perceptivă. în schimb,
această cunoaştere elementară este suficientă şi foarte necesară pentru
reglarea acţiunilor imediate. Fără o percepţie clară n-am nimeri clanţa uşii,
nu ne-am putea înnoda şireturile la pantofi etc.
între percepţie şi mişcare este o
indisolubilă legătură. Am văzut că o cunoaştere prin simţul tactil implică
mişcarea mâinii pe suprafaţa obiectului. La fel, observarea unei persoane
implică mişcări rapide ale ochilor, conturând-o. Aparate precise, înregistrând
mişcările oculare, arată oscilaţiile lor sistematice şi rapide. N. Syllamy
scrie despre percepţie: „conduită psihologică deosebit de complexă, prin care
un individ organizează senzaţiile sale şi ia cunoştinţă de real" (Syllamy,
N., p. 213). El nu se referă la un comportament conştient, mişcările
realizându-se spontan, automat şi nu numai pentru explorare, ci şi pentru
mânuirea obiectelor, act reglat totdeauna perceptiv. Folosindu-se un aparat
extrem de sensibil pentru înregistrarea contracţiilor musculare (miograf), se
constată în timpul unei percepţii, de pildă a unui fierăstrău, simultan, uşoare
contracţii musculare similare celor prezente în timpul mânuirii lui. încât
mişcările intră chiar în structura percepţiei, alături de senzaţii şi
reprezentări. Dar toate procesele menţionate se contopesc extrem de repede,
instantaneu, în actul perceptiv. A.N. Leontiev compara constituirea unei
percepţii cu cea a formării imaginii pe ecranul unui televizor. Aceasta se
obţine prin parcurgerea ecranului de către un spot cu lumină variabilă, de la
stânga spre dreapta şi de sus în jos, pe 625 de linii. întregul parcurs nu
depăşeşte 1/25 dintr-o secundă, aşa încât, datorită persistenţei senzoriale,
punctele se contopesc şi avem o întreagă imagine. La fel, în actul perceptiv se
sudează într-un tot senzaţiile, reprezentările, operaţiile gândirii şi
mişcările. Iuţeala procesului ne face să avem impresia unei imagini statice şi
omogene.
în percepţie intervin şi o serie de
atitudini. Mai întâi este prezentă o atitudine motorie: poziţia, postura pe
care se sprijină comportamentul nostru e în relaţie cu ceea ce observăm.
Portarul, într-un meci de fotbal, adoptă mereu o poziţie din care să vadă mai
bine mingea şi să o poată prinde. Subalternul care îl vede pe şeful său
apropiindu-se, ia imediat poziţia necesară pentru un salut respectuos.
Atitudinea motorie pregăteşte percepţia şi acţiunea optimă. Când vrem să auzim
bine ce spune o persoană, adoptăm o anume atitudine, când privim departe - o
alta, şi când gustăm o prăjitură -alta. Această atitudine face corp comun cu
percepţia, ca şi mişcările reglate de ea.
Un rol şi mai important îl au atitudinea
intelectuală, starea de pregătire cognitivă, punctul de vedere, orientarea în
situaţie (în engleză i se spune set, în germană Einstellung şi în rusă
ustanovkă).
încă din 1904, Kiilpe, utilizând un
tahistoscop (aparat care expune un timp foarte scurt o imagine), a prezentat
subiecţilor nişte cartonaşe pe care se aflau figuri geometrice de variate forme
şi foarte diferit colorate. Cei solicitaţi să observe numărul şi forma
figurilor reţineau multe, dar nu puteau indica decât foarte puţine culori.
Ceilalţi, cerându-li-se reţinerea culorilor, dimpotrivă, îşi aminteau multe
nuanţe, dar nu puteau da detalii legate de numărul şi forma figurilor. Deci
starea de pregătire perceptivă determină o puternică selecţie în materialul
perceput. (Paul Popescu--Neveanu a denumit acest fenomen „montaj", ceea ce
nu mi se pare nimerit - dată fiind rezonanţa sa tehnică, însă are avantajul de
a fi un singur cuvânt, în loc de trei.) Apoi această orientare prealabilă duce
la creşterea sensibilităţii: noaptea, pilotul unei nave va zări mult mai repede
un far când se aşteaptă să apară, decât atunci când îl vede din întâmplare. în
fine, „montajul" poate duce şi la distorsiuni, la iluzii.
D. Uznadze (psiholog din Gruzia) a iniţiat
multe cercetări în acest sens. De exemplu, unui subiect i se pun în mână
succesiv două bile inegale ca mărime (el fiind cu ochii acoperiţi), de mai
multe ori la rând. Apoi, când i se pun două bile egale, persoana le va resimţi
tot ca inegale. S-a constatat că starea de pregătire nu e neapărat conştientă.
O persoană a fost hipnotizată. în timpul somnului hipnotic i se prezentau spre
comparaţie două bile inegale de mai multe ori. Trezit din hipnoză şi dându-i-se
bile egale, el le aprecia ca inegale. Deci montajul se poate realiza şi la
nivelul inconştientului (Natadze, R., pp. 469-474).
Stării de pregătire i se datorează şi iluzia
lui Demoor-Charpentier. Dăm unei persoane să compare două cuburi de lemn
inegale ca mărime, dar absolut egale ca greutate. Ea va aprecia ca fiind mai
greu cubul mai mic : ne pregătim cu un efort mai mare pentru cubul mai mare,
care de obicei e mai greu; nefiind mai greu, ni se pare mai uşor. Această
iluzie este o probă de normalitate psihică: bolnavii mintal apreciază cuburile
ca egale!
E dificil de interpretat un fenomen ca acela
al stării de pregătire. După P. Oleron, a adopta o atitudine înseamnă a adopta
o metodă, un mod de a aborda un lucru, nu neapărat pe plan real, căci noi
acţionăm şi pe plan mintal, iniţiem acţiuni mentale, ceea ce influenţează,
desigur, procesul perceptiv. Adăugăm şi observaţia că starea de pregătire
condiţionează atenţia, fenomen prin esenţă selectiv, dar natura ei este departe
de a ne fi clară. în percepţie, mai intervine şi un alt fel de atitudine,
atitudinea afectivă: o dispoziţie subiectivă a persoanei de a reacţiona pozitiv
sau negativ faţă de o situaţie, persoană ori faţă de o simplă afirmaţie. Dacă
prezentăm imaginile unor variate obiecte la tahitoscop şi înregistrăm timpul
minim de expunere necesar pentru a fi recunoscute de o persoană, când este
flămândă, va recunoaşte mult mai repede un aliment decât obiecte fără vreo
relaţie cu mâncarea. în schimb, descifrarea unor cuvinte prezentate la acelaşi
aparat se face mult mai greu dacă sunt obscene şi şocante.
J. Bruner a cerut unor copii ca, folosind o
diafragmă, să aprecieze mărimea diferitelor monede. S-a constatat tendinţa lor
de a supraestima mărimea monezilor mai valoroase.
Atitudinea, interesele influenţează puternic
selecţia perceptivă. Să presupunem o excursie organizată cu autocarul, la care
participă persoane având diferite profesii. Ca de obicei, maşina se opreşte în
vârful unui deal şi pasagerii sunt invitaţi să coboare şi să admire
priveliştea: în vale se vede o bătrână pădure. în funcţie de preocupările lor,
legate de profesie, pictorul va aprecia bogăţia coloritului, un naturalist se
va mira văzând la marginea pădurii un arbore care nu creşte de obicei la
această latitudine, pe când inginerul silvic se va indigna observând
numeroasele tăieri clandestine vizibile. în general, există tendinţa de a vedea
ce ne convine şi de a remarca mult mai greu ceea ce contrazice aspiraţiile
noastre. Testele proiective utilizează aceste deformări şi selecţii pentru a
diagnostica motivele şi complexele unei persoane.
Influenţa afectivităţii pare a se face
resimţită şi în cazul percepţiilor subliminale. Percepţia subliminală este cea
ale cărei efecte se fac resimţite, deşi excitanţii ce o / produc se află sub
pragul senzorial, fie cel de intensitate, fie cel referitor la timpul de
expunere (expunerea durează prea puţin timp pentru ca stimulul să fie sesizat).
Prima semnalare a percepţiei subliminale a făcut-o Vicary în 1957. în pauza
unui film se proiecta o reclamă care recomanda publicului să mănânce floricele.
Vicary a introdus pe film şi un mesaj : „beţi Coca-Cola", care dura însă
prea puţin pentru a fi receptat în mod conştient. Cei care plecau de la film
aveau ambele posibilităţi: să cumpere floricele sau Coca-Cola. Or el a
înregistrat mult mai multe achiziţii de Coca-Cola decât de floricele. Deci
percepţia subliminală şi-ar fi făcut efectul. Atunci s-a făcut multă vâlvă,
punându-se problema dacă oamenii n-ar putea fi manipulaţi prin indicaţii
subliminale. De fapt, experienţa lui Vicary era neconcludentă. Ea a avut loc
vara şi căldura te dirija mult mai verosimil către o băutură, decât spre
floricele. Apoi, cum acestea erau sărate, chiar şi cei ce le cumpărau luau şi
Coca-Cola pentru a-şi astâmpăra setea.
Totuşi, influenţa percepţiilor subliminale a
fost dovedită şi prin alte experienţe. De exemplu, în Franţa, Zajonc a
prezentat subiecţilor, la televizor, poligoane de forme variate, timp de o
miime de secundă. Subiecţii nu puteau să le perceapă. Apoi, rând pe rând, a
prezentat poligoanele expuse subliminal împreună cu altele, solicitând
persoanelor supuse experienţei anterioare să aleagă figurile care le plac mai
mult. S-a constatat că au fost preferate mult mai multe poligoane din cele
proiectate anterior, decât cele înfăţişate prima oară, cu toate că nici un
poligon expus subliminal n-a fost recunoscut ca atare. Rezultă o influenţare a
evaluărilor prin prezentare subliminală, care pare a avea un ecou afectiv.
O observaţie cotidiană confirmă această
constatare. Când ieşim în faţa unui cunoscut, luat prin surprindere, pe
fizionomia lui observăm, în prima fracţiune de secundă, o expresie bucuroasă
sau contrariată, în funcţie de sentimentele pe care el le are (în mod sincer)
faţă de noi: e momentul percepţiei
subliminale. Imediat ce devine conştient
de identitatea noastră, pe faţă i se aşterne expresia amabilă - cerută de
politeţe -, dar care nu spune nimic despre atitudinea sa reală.
Tot percepţia subliminală explică următorul
fapt: mergem pe stradă şi ne vine în minte imaginea unui cunoscut, când,
deodată, iată-1 în faţă noastră! „Tocmai mă gândeam la tine ! " spunem
noi, dar, de obicei, imaginea lui ne-a fost evocată datorită unei percepţii
subliminale provocate de vederea la mare distanţă a siluetei sale.
2. Percepţia formelor
A. Obiect şi fond în percepţie
Forma obiectelor din jur ne permite
identificarea lor. Recunoaşterea necesită o distincţie între obiect şi ambianţa
în care se află. în psihologie (ca şi în pictură), se vorbeşte de obiect şi
fond. Când percepem ceva, nu e sesizat totul cu aceeaşi claritate. Privesc un
trandafir care îmi apare foarte clar, în toate amănuntele sale ; el constituie
„obiectul percepţiei". în acelaşi timp, iarba din jur, pământul, casa din
spate apar foarte neclar - ele formează „fondul percepţiei". în cazul amintit,
cristalinul se acomodează distanţei la care se află floarea - de unde
claritatea imaginii sale. în alte situaţii însă, intervine doar atenţia, ca
atunci când elevul se uită la profesor, dar ascultă ceea ce îi povesteşte
colegul de bancă, vorbele acestuia fiind obiectul real al percepţiei sale
auditive.
în funcţie de situaţie, de modificările ce
survin obiectiv sau subiectiv, fondul poate deveni obiect al percepţiei, iar
ceea ce a fost obiect apare neclar, constituind fondul. De pildă, o mişcare
intervenind lângă trandafir ne atrage atenţia şi un gândac devine centrul
preocupărilor noastre, floarea intrând în fondul imprecis al senzaţiilor.
De ce depinde distincţia dintre obiect şi
fond ? Ea este influenţată atât de cauze obiective cât şi de cauze subiective.
Cauze obiective:
a)
Diferenţele nete între un obiect şi altele înconjurătoare ; acestea se
pot reliefa prin conturarea precisă a limitelor, prin forma pregnantă a unui
corp sau prin deosebiri mari în ce priveşte coloritul. Un automobil negru se distinge
net de albul peretelui unei case pe care se profilează. Contrastul de culoare e
menit să ne atragă atenţia cu uşurinţă: o floare roşie se distinge fără
dificultate, dar poate scăpa neobservată, când are în spate o perdea tot roşie.
De aceste proprietăţi se ţine cont în confecţionarea reclamelor, care trebuie
să atragă atenţia cu uşurinţă. Dimpotrivă, în armată se iau măsuri pentru ca
atât hainele ostaşilor, cât şi utilajele (tancurile, tunurile) să fie colorate
la fel cu mediul ambiant (kaki sau verde închis - vara şi alb - iarna), iar
contururile să fie estompate (culorile diferite sunt aplicate neuniform,
formând pete cu contururi neregulate). în acest fel, un tanc văzut de departe
nu poate fi deosebit de o căpiţă.
b) Un
alt aspect obiectiv îl constituie mişcarea unui corp în raport cu ambianţa.
Cauzele subiective constau în: a) relaţiile
unui obiect cu experienţa mea, cu acţiunile mele ; bagajul de reprezentări
existent favorizează depistarea lui; b) raportul dintre unele aspecte ale
imaginii percepute şi interesele, dorinţele noastre : mama îşi distinge imediat
copilul într-o aglomeraţie umană.
B. Constanţa percepţiei
I în ansamblul unei percepţii, nu toate detaliile au aceeaşi importanţă. De
exemplu, văd venind de departe o persoană şi o recunosc: e prietenul meu N. Dar
la această distanţă nu se pot distinge trăsăturile feţei, eu îl recunosc după
statura sa înaltă, faţa ovală şi mersul hotărât. Aceste trăsături
caracteristice sunt denumite „indici de recunoaştere". Ei sunt deosebit de
importanţi pentru realizarea lecturii rapide a unui text, când nu există
răgazul distingerii tuturor literelor din care se compun cuvintele. Cuvintele
sunt „ghicite" mai ales pe baza primelor şi ultimelor litere. Iată acelaşi
cuvânt scris incomplet în două feluri:
..ec. .i.ita.e j
ele...ic...te.
în forma a doua se distinge mai uşor termenul
de „electricitate". Comparativ, partea de sus a literelor e mai importantă
decât cea de jos. Astfel, elevii nu reuşesc să citească repede decât atunci
când izbutesc să sesizeze indicii importanţi ai tuturor cuvintelor uzuale. Când
ajungem la un cuvânt rar, puţin cunoscut, toţi începem să silabisim!
f Indicii de recunoaştere constituie părţi
importante, caracteristice ale obiectelor sau fenomenelor, pe care noi le
considerăm constante, deşi aspectele percepute variază. De pildă, masa din
sufragerie o percepem dreptunghiulară, cu toate că imaginea ei pe retina
ochilor noştri n-a fost niciodată dreptunghiulară. Pentru a o vedea
dreptunghiulară ar trebui să stăm atârnaţi drept deasupra mijlocului ei,
poziţie în care nu ne aflăm niciodată. în mod obişnuit, imaginea din ochi este
un patrulater aeregulat ori un trapez. Experienţa noastră ne-a dovedit însă
caracterul ei dreptunghiular.
Tot aşa, o monedă metalică o considerăm
rotundă, circulară, deşi imaginea ei j obişnuită e un oval turtit. Ca să o
percepem rotundă, ar trebui să o ţinem la înălţimea f ochilor noştri şi
perpendiculară pe axul vizual, ceea ce se întâmplă extrem de rar.
Asemenea fenomene sunt caracterizate ca
probând constanţa percepţiei. în cazurile citate, e vorba de constanţa formei
obiectelor. Există şi o constanţă a mărimii: consider că fratele meu e înalt,
indiferent dacă se află la 1 metru sau la 6 metri de mine, deşi mărimea
imaginii retiniene variază foarte mult. De asemenea, există şi o constanţă a
culorii: văd lampa mea de birou ca fiind galbenă, deşi în funcţie de lumina din
odaie ea apare albă sau cenuşie.
Aşadar, percepem obiectele prin prisma unui
tip, mai bine zis prototip care îamâne constant pentru noi, în ciuda
variaţiilor impresiilor receptate. Fenomenul este prezent şi la animalele
superioare. Iată: câţiva şoareci găseau într-un labirint un semn care marca
drumul ce ducea spre hrană. După un timp, forma desenului varia (fig 12). La
început erau două triunghiuri albe (inversate), apoi apărea numai conturul alb
al triunghiurilor şi, mai târziu, acest contur era redus la câte două laturi.
Totuşi, şoarecii nu au fost induşi în eroare
şi au ţinut seama de indicaţii, deci au realizat o generalizare, menţinând în
memorie aspectul esenţial de unghiuri albe răsturnate.
Fenomenul de constanţă este foarte important,
el prilejuind o adaptare adecvată la mediu, în ciuda unei receptări senzoriale
care ne-ar putea dezorienta. Cum observa A. Ombredane, când mergem prin
apartamentul nostru, întrucât se mişcă ochii, ar trebui să vedem totul
balansându-se, mişcându-se (cum se vedeau imaginile când un reporter alerga cu
camera video printr-un orăşel din Bosnia); or, noi vedem mobila nemişcată. Aici
intervine, pe de o parte, stocajul senzorial (persistenţa senzaţiilor până la
0,5 secunde) care permite o continuitate a impresiilor şi, pe de altă parte,
experienţa care consacră forma imobilă a mobilei bine cunoscute nouă.
De fapt, experienţa ne constrânge la
transformări foarte importante ale imaginilor, care se fac automat,
inconştient. Imaginea optică formată pe retină este răsturnată şi totuşi noi nu
vedem copacii cu coroana în jos şi rădăcina în sus! Un psiholog a pus unei
persoane ochelari care răstoarnă imaginea. La început ea a fost foarte
stânjenită Totuşi, fără a scoate ochelarii de pe nas, după câteva zile a ajuns
să vadă toate lucrurile în poziţia lor normală şi a putut merge cu bicicleta,
fără probleme. Dar, scoţându-i-se ochelarii, totul i-a părut din nou răsturnat
şi a avut nevoie de câteva zile pentru reacomodare.
O experienţă mai edificatoare a efectuat
psihologul austriac Ivo Kohler (în 1951) El a pus subiectului ochelari cu
sticle prismatice care deformează enorm contururile obiectelor, schimbând şi
coloritul lor. Orice mişcare duce la transformări ale formei şi ale culorii.
Persoana respectivă nu mai era capabilă să întreprindă nimic, nici să se
hrănească singură; a trebuit să fie asistată tot timpul. Fără a scoate
ochelarii, existenţa a fost un chin mai multă vreme. Dar după câteva săptămâni,
ea şi-a revenit complet, văzând obiectele în mod normal şi putând să se
descurce în mod obişnuit. După 124 de zile, scoţându-i-se ochelarii, totul i-a
apărut complet deformat, în sens invers distorsiunilor iniţiale (ceea ce
apăruse concav la prima experienţă i se înfăţişa acum convex!). încât a fost
necesară din nou o lungă perioadă de reacomodare. Alternând perioadele cu
ochelari prismatici, apoi cele fără ei, persoana a ajuns în situaţia de a se
acomoda foarte repede şi cu şi fără ochelarii respectivi: era ca şi cum ar fi
învăţat două limbi diferite. In fapt, refacerea imaginii vizuale conform
realităţii nu este rodul gândirii reflexive, în acest proces intervine gândirea
senzorio-motorie, adică o reglare a imaginii prin relaţiile dintre rezultatele
mişcărilor şi detaliile perceptive. Această reglare se face, în mare parte, în
mod inconştient, ca şi în alte cazuri despre care am amintit (la recunoaşterea
direcţiei unui sunet) şi la care ne vom mai referi discutând percepţia de
spaţiu. Imaginea percepută de subiect se modifică până corespunde realităţii.
Creierul optic se dovedeşte a fi un extraordinar calculator.
Aflând de rezultatele obţinute de Ivo Kohler,
J. Piaget sublinia că, în conformitate cu ele, cunoaşterea este o reconstrucţie
a realului, şi nu o simplă „reflectare", reconstrucţie realizată în urma
experienţei şi presupunând o amplă prelucrare a informaţiilor. Experienţele
citate infirmă punctele de vedere ineiste, după care categoriile şi chiar
conceptele ar fi inerente intelectului, înnăscute.
C. Şcoala gestaltistă
Gestalt în limba germană înseamnă formă,
structură, deci am putea vorbi de o şcoală a „formei". Ea a luat naştere
în Germania, în deceniile II şi III ale secolului nostru. Principalii reprezentanţi
sunt M. Wertheimer, W. Kohler şi K. Koffka. Ei s-au ocupat în special de
problemele percepţiei şi ale gândirii, luând poziţie îndeosebi contra
interpretărilor asociaţioniste, care au dominat gândirea filosofilor empirişti
timp de două secole şi care erau încă prezente în concepţiile unor psihologi
(de pildă în conexionismul lui E. Thorndike). Ideea centrală a teoriei lor
rezidă în afirmaţia că sistemele mentale, cum sunt şi percepţiile, nu se
constituie prin asocierea unor elemente date în stare izolată - înainte de a fi
reunite. Sistemele mentale constau în totalităţi organizate de la început sub o
„formă" sau „structură" de ansamblu. Deci percepţia nu rezultă din
sinteza unor senzaţii prealabile. O linie desenată pe tablă implică o
organizare a câmpului vizual, este o figură pe un fond. Trei puncte trasate pe
hârtie sunt văzute dintr-o dată ca vârfurile unui triunghi. Gestaltiştii au
formulat mai multe legi care dictează forma ce apare imediat în faţa ochilor
noştri.
Astfel, avem legea asemănării. Potrivit ei,
se grupează într-o formă unitară elementele asemănătoare (vezi fig. 13a).
X
X
*
X
Fig. 13. Figuri ilustrând legi ale formei
In exemplul „a", noi nu vedem 6 puncte,
ci două triunghiuri din care unul se află înscris în celălalt.
Legea celei mai mici distanţe afirmă gruparea
în aceeaşi structură a elementelor celor mai apropiate. în figura „b", noi
nu vedem 6 linii, observăm 3 grupuri de câte 2 linii. Cea mai importantă lege
este legea bunei forme (sau legea pregnanţei). Conform acesteia, excitaţiile
susceptibile de a figura în diferite percepţii se grupează în forma cea mai
unitară, bine închegată, cea mai simplă şi mai simetrică.
Aceste legi (şi încă alte generalizări) au
fost stabilite utilizându-se diferite materiale şi în special iluzii
optico-geometrice. Prin ce se caracterizează o formă ? Este o unitate, un
întreg care se delimitează automat în câmpul perceptiv, dând un sens
percepţiei. Deseori e vorba chiar de indicii constanţi amintiţi mai sus.
Forma poate avea părţi, articulaţii, dar
partea este influenţată de întreg. Două cercuri mici, egale, par inegale dacă
sunt înglobate în figuri diferite (vezi fig. 14).
Cercul „a" înconjurat de cercuri mici va
apărea mai mare decât cercul „b" aflat în mijlocul unor cercuri mari.
Forma constă în anumite raporturi, de aceea
ea este transpozabilă: arpegiul „do mi sol" provoacă aceeaşi impresie,
aceeaşi melodie ca „sol si re" (întrucât intervalele dintre note sunt
aceleaşi). în genere, melodiile pot fi recunoscute când se păstrează
intervalele între note, indiferent cu ce notă se începe.
Teoria formei explică fenomenul de constanţă
care se bazează pe anumite raporturi fundamentale pentru un obiect sau fenomen.
Psihologii gestaltişti au demonstrat cum
formele, raporturile fac posibilă identificarea perceptivă şi în cazul
animalelor. Iată o experienţă edificatoare. Nişte păsări găseau hrană sub un
carton de culoare mai închisă decât a celui alăturat, sub care nu se aflau
grăunţe (vezi fig. 15).
Fig. 15. Experienţa cu păsările de curte
După ce s-au obişnuit cu aceste condiţii, s-a
înlăturat cartonul „a" de culoare mai deschisă, iar lângă cartonul
„b" a fost pus un altul „c" având o culoare mai închisă decât
„b". Păsările nu s-au dus la cartonul „b" sub care găsiseră până
atunci hrana, ele căutând-o dedesubtul cartonului „c" mai închis. Deci ele
au ţinut cont de raportul dintre culori şi nu de nuanţa caracteristică pentru
cartonul „b". Raportul a fost criteriul identificării (Kohler, W., p.
200).
încurajaţi de unele rezultate obţinute,
gestaltiştii au extins principiile lor şi asupra altor fenomene: după ei,
legile formei se aplică nu doar proceselor psihice, ci şi fenomenelor
fiziologice implicate. Mai mult, ei au susţinut că şi în domeniul fizicii şi al
chimiei intervin legi ale formei. De exemplu, electricitatea statică se
distribuie într-un corp în conformitate cu forma lui; apoi, substanţele dintr-o
soluţie, când cristalizează, capătă forme regulate, simple, simetrice -
aceleaşi pentru aceeaşi substanţă. în domeniul filosofiei, gestaltismul se
întoarce la apriorismul kantian, întrucât categoriile marelui filosof sunt
concepute ca organizând senzaţiile noastre, structurând şi dând sens câmpului
perceptiv.
Lăsând deoparte asemenea puncte de vedere,
care depăşesc cu mult rezultatele experimentale, psihologii contemporani
apreciază o serie de fapte şi interpretări puse în lumină de şcoala formei în
legătură cu percepţia şi gândirea. E foarte îndreptăţită critica adusă
asociaţionismului, concepţie mecanicistă, simplistă, părăsită astăzi. Ceea ce
însă contravine observaţiilor acumulate în ultimele decenii este minimalizarea
experienţei de către partizanii şcolii gestaltiste. Dimpotrivă, experienţa are
un rol, hotărâtor în dezvoltarea capacităţii perceptive.
Copiii mici nu sesizează totdeauna
„întregul", ci se fixează adesea asupra unui detaliu Apoi cazurile unor
orbi din naştere care şi-au căpătat vederea ne arată o totală dezorientare : nu
recunosc obiectele şi unii nu disting, la început, un cub de o sferă.
Un pui de cimpanzeu a fost ţinut în primele
16 luni ale vieţii sale pe întuneric. Luminându-se apoi încăperea, puiul nu
numai că nu recuno.jtea obiectele, dar nici măcar nu clipea la apropierea
bruscă a unui obiect de ochii săi.
Unele iluzii optice, s-a demonstrat experimental,
cresc o dată cu vârsta, deci sunt influenţate de experienţă. în fine,
experimentele lui Ivo Kohler cu ochelarii prismatici dovedesc, în mod evident,
cât de mult intervine experienţa în organizarea câmpului vizual. De altfel,
dacă acumularea de informaţii n-ar influenţa percepţiile şi acţiunile ce
decurg, cum ar fi posibilă adaptarea care solicită să reacţionăm prompt la
schimbările intervenind în ambianţă ?
J. Piaget a fost influenţat de lucrările
psihologilor gestaltişti. într-un studiu, el discută ce rămâne din teoria
gestaltistă (Piaget, J., 1954), în raport cu modul său personal de
interpretare: a) orice proces relevând din percepţie sau inteligenţă e
caracterizat printr-un mers către echilibru ; b) formele de echilibrare,
constituindu-se la capătul acestui proces de echilibrare, constau în structuri
totale, caracterizate prin legi ale organizării. Psihologul elveţian a
dezvoltat aceste idei privind tendinţa de echilibrare şi, printr-o abordare
matematică a unor fenomene, a demonstrat că ele se pot explica pe baza legilor
probabilităţii. Studiile sale au mai evidenţiat şi deosebirea dintre
structurile perceptive şi cele caracteristice gândirii: primele sunt rigide,
fixe, nonreversibile, pe când intelectul se bazează pe sisteme reversibile, de
unde marea plasticitate a raţionamentului.
D. Iluziile optico-geometrice
Unele desene geometrice, cu figuri destul de
simple, pot provoca percepţii eronate, care nu corespund realităţii măsurate cu
echerul şi compasul. Observate de multă vreme, acestea au fost studiate şi de
şcoala gestaltistă, care şi-a putut întemeia unele concluzii pe diferite iluzii
optico-geometrice.
Mai sus am menţionat iluzia lui Titchner
demonstrând influenţa mărimii cercurilor ce înconjoară 2 cercuri egale şi care
apar inegale (fig. 14).
Fig. 16. Diferite iluzii optico-geometrice
Sunt şi altele care ar putea fi explicate
prin acelaşi fenomen (influenţa întregului asupra părţilor). De exemplu, în
figura 16, desenul „a" în care cele două liniuţe orizontale, deşi sunt
egale, par inegale datorită influenţei figurii în ansamblul ei. De asemenea
iluzia „b", a lui Miiller-Lyer, ar putea fi explicată în felul următor: datorită
orientării liniilor terminale, linia orizontală de sus face parte dintr-un
ansamblu delimitând o suprafaţă mai mare decât linia paralelă de jos, care
astfel pare mai scurtă, înglobată fiind într-o suprafaţă mai mică (dar nu toţi
psihologii admit această explicaţie).
Celelalte două desene - iluziile lui Zollner
- („c" unde liniile mari nu par paralele, deşi sunt, şi „d" unde
traseele orizontale par deformate - cu toate că sunt drepte) nu pot fi
explicate prin tezele şcolii formei. Aici, se susţine, intervine o tendinţă a noastră de a vedea unghiuri
drepte, ceea ce modifică poziţia reală a liniilor auxiliare, transformare
afectând şi aspectul celor două linii principale. într-adevăr, iluziile
presupuse a se explica prin acest mecanism sunt mult mai slabe, dacă supunem la
probă oameni dmtr-o populaţie de zuluşi care trăiesc în colibe ovale (pereţii
nu sunt verticali). Aceasta ar confirma şi influenţa experienţei asupra
constituirii iluziilor.
J. Piaget explică unele iluzii prin efectul
„centrării" (ceea ce se află în centrul atenţiei tinde să fie
supradimensionat). în alte cazuri, el îşi aplică teoria sa cu privire la
tendinţele de echilibrare a imaginii. Psihologul francez a subliniat şi rolul
experienţei. De exemplu, figura ABCD (vezi fig. 17).
Fig
17. Iluzia Muller-Lyer combinată
Copiii tind să vadă latura AB mai lungă decât
DC - conform cu iluzia Mtiller-Lyer -, pe când adulţii, mai familiarizaţi cu
figura pătratului, văd de obicei laturile egale
în domeniul interpretării diferitelor iluzii
optico-geometrice nu există un consens de interpretare. Sunt şi cazuri când nu
s-a putut găsi nici o explicaţie. Două segmente de dreaptă egale şi
perpendiculare par inegale: linia verticală apare totdeauna mai lungă (vezi
fig. 18).
Fig. 18. Segmente perpendiculare
S-a presupus că acest fapt ar fi în legătură
cu forma boltită a retinei, dar măsurătorile făcute au eliminat această
ipoteză. O altă ipoteză a fost aceea că mişcarea ochilor pe verticală e mai
dificilă decât pe orizontală. Dar prezentându-se perpendiculara la tahistoscop,
un timp foarte scurt, s-a constatat persistenţa iluziei, deşi nu putea să
intervină nici o mişcare oculară.
Aşadar, domeniul iluziilor optico-geometrice
este încă deschis investigaţiilor.
3. Percepţia de spaţiu
A. Percepând corect forma obiectelor, noi le
recunoaştem. în plus, apreciem şi distanţa la care se află obiectele: fără o
asemenea evaluare nu le-am putea mânui. De altfel, imaginile se formează pe
retină, de aceea şi orbii din naştere, după operaţia care le dă văzul, au
impresia că toate obiectele le ating ochii. Situarea corpurilor în spaţiu nu se
face printr-un raţionament conştient. Ca şi răsturnarea imaginii, locali- zarea
în spaţiu se face prin inferenţe inconştiente (Helmholtz vorbea de
„raţionamente inconştiente"), rezultând din reglări realizate la nivelul
gândirii senzorio-motorii, existente şi la mamifere, căci şi ele fac aprecieri
ale distanţei, chiar dacă mai puţin exact decât omul. Sigur, peste aceste
aprecieri „prin intuiţie", uneori intervine şi raţionamentul verbal,
deplin conştient, dar numai în situaţii de incertitudine ori când aprecierea
distanţei trebuie făcută cât mai exact.
Care sunt indicii care permit aprecierea
celei de a treia dimensiuni? Mai întâi, există unii care fac posibilă
aprecierea distanţei chiar printr-o vedere monoculară:
a)
mărimea imaginii pe retină, în cazul obiectelor sau fiinţelor cunoscute
;
b)
perspectiva lineară (apropierea în depărtare a unor linii paralele);
c)
perspectiva aeriană (absenţa detaliilor indică depărtarea);
d)
umbrele (în cazul desenelor, ele permit iluzia reliefului);
e)
suprapunerea obiectelor (cele din faţă le acoperă pe cele din spatele
lor);
f)
acomodarea ochiului (efortul muşchilor care bombează cristalinul în
apropierea unui obiect - indice inconştient, dar prezent în apreciere, ca şi
cel al diferenţei de fază sonoră - în cazul sunetelor - care precizează
direcţia).
Sunt şi informaţii ce ţin de existenţa a doi
ochi situaţi la 50-70 mm unul de altul:
a)
convergenţa oculară - crescând dacă un corp se apropie de noi;
b)
paralaxa binoculară - disparitatea celor două imagini retiniene,
rezultând din distanţa dintre ochi; deosebirile dintre cele două imagini sunt
cu atât mai mari cu cât un obiect se apropie de ochii noştri (sunt poziţii în
care, ţinând un creion aproape de ochi, numai unul din ei îl vede);
suprapunerea celor două imagini se realizează în scoarţa cerebrală, dar
nepotrivitea creează o impresie ce devine indicator de apropiere.
în legătură cu percepţia spaţiului, se
înfruntă două puncte de vedere: o teorie nativistă, susţinând teza kantiană
conform căreia categoria de spaţiu este a priori, deci experienţa senzorială
n-ar avea un aport, şi teoria genetică scoţând în evidenţă argumente în
favoarea rolului important al încercărilor şi erorilor în progresul aprecierii
distanţelor. Există experienţe atestând dificultăţi în aprecierea distanţelor,
prezente la copii în primii 2-3 ani.
S-a observat însă şi un fapt oarecum în favoarea
nativismului: puii de găină, la puţină vreme după ieşirea lor din ou, dacă îi
aşezăm pe un scaun, merg în toate direcţiile, dar se opresc la marginea
scaunului şi nu cad jos. Experienţa a decurs cu aceleaşi rezultate şi în cazul
mieilor nou-născuţi, al puilor de capră, pisică şi maimuţă. Chiar copilul, după
6-7 luni, când începe să meargă în 4 labe, şi el se opreşte la marginea mesei
pe care e lăsat. Toţi percep un pericol. De fapt, este un reflex înnăscut,
necondiţionat, adaptat la impresii implicate în percepţia adâncimii. Dar este o
mare distanţă de la această reacţie reflexă până la „ideea de spaţiu"
care, în mod cert, se formează de-a lungul mai multor ani. Fiindcă reflexele
absolute sunt reacţii automate, neconştiente.
Inexistenţa unor categorii apriorice este
evidenţiată şi de dificultăţile celor orbi din naştere care, printr-o operaţie,
capătă vederea : ei au dificultăţi foarte mari atât în ce priveşte
recunoaşterea obiectelor, cât şi în aprecierea distanţelor la care se află. Ei
sunt în stare să confunde o sticlă de apă cu... un cal! ! Trecerea de la
atlasul senzaţiilor tactile la cel al senzaţiilor vizuale este foarte
complicată. Ea ar fi mult mai facilă, dacă ar exista numeroase categorii şi
concepte înnăscute, aşa cum continuă să susţină unii filosofi.
B. Perceperea realităţii lucrurilor
percepute. Faptul de a considera un obiect ca fiind mai departe sau mai aproape
de mine presupune convingerea existenţei sale în afara mea şi independent de
mine, credinţa în realitatea sa. Altfel spus, sunt convins că nu visez, ci
particip la evenimente reale. Multă vreme filosofii au considerat convingerea
în exterioritatea lumii ca decurgând de la sine, prin însuşi faptul de a primi
multiple senzaţii. Dar, pe de o parte, senzaţiile sunt în interiorul meu şi nu
în afară, pe de altă parte, observarea copiilor, a oamenilor din societăţi
primitive sau a alienaţilor arată că, în asemenea cazuri, separarea între eul
fiecăruia şi lumea din afară nu este aşa de netă. Impresia de realitate
exterioară se formează treptat.
Copilul, în primele luni ale vieţii sale,
trăieşte o stare de nediferenţiere între subiect şi obiect. Diferenţierea între
eu şi lume începe cu distingerea eului corporal ca o realitate privilegiată.
Când sugarul îşi loveşte piciorul sau îşi suge degetul, trăieşte alte senzaţii
decât lovind păpuşa sau punând-o în gură. Corpul său îi produce senzaţii
constante faţă de obiectele din jur. Multă vreme însă el atribuie corpurilor
din jur impresii şi sentimente asemănătoare celor trăite de el: când copilul se
loveşte de un scaun şi începe să plângă, mama „bate" scaunul, îl
pedepseşte, ceea ce îl linişteşte pe copil.
Mai târziu, experienţa sa se îmbogăţeşte cu
aprecierile celorlalţi, pe care şi le însuşeşte, facilitându-se completarea
imaginii corporale cu dimensiuni psihice proprii, care nu pot fi atribuite unor
lucruri neînsufleţite. Se accentuează astfel opoziţia dintre eu şi lume. E
considerat exterior ceea ce se impune simţurilor în mod necesar, ceea ce nu
poate fi modificat cu uşurinţă, ceea ce nu depinde nemijlocit de voinţă.
Impresia de realitate este accentuată când ceea ce percepem concordă cu
propriile noastre cunoştinţe. Nivelul de cunoaştere al romanilor le permitea să
creadă că „plouă cu sânge" (e vorba de o ciupercă microscopică din nordul
Africii, roşiatică, adusă de vânt şi impregnând picăturile de ploaie din timpul
furtunilor). Astăzi nimeni n-ar crede acest lucru şi ar căuta o explicaţie.
Trăim însă o impresie stranie, când apare o contradicţie flagrantă între ceea ce
ştim şi ceea ce vedem: am aflat că persoana N a murit şi, mergând pe stradă, ne
întâlnim cu ea vie şi nevătămată!
Sentimentul „realului" presupune un
efort de sinteză mintală, posibil numai când suntem în deplinătatea funcţiilor
mintale. După Pierre Janet, „funcţia realului" implică o sinteză din cele
mai complexe, alterată cu uşurinţă în bolile nervoase.
Orice om normal, când e foarte obosit sau
foarte nedormit, ori când bea prea mult alcool are o impresie de irealitate,
parcă ar trăi în altă lume. E o consecinţă a slăbirii capacităţii de sinteză
cerebrală.
4. Percepţia timpului şi a mişcării
A. Percepţia timpului are mai multe aspecte.
Unul se referă la perceperea unor excitanţi ca fiind succesivi. Dacă
succesiunea unor spoturi luminoase e foarte rapidă, vedem o lumină continuă.
Dacă intervalul între iluminări e mai mare decât 10 sutimi de secundă, atunci
vedem lumina licărind, iar în cazul sunetelor, auzim un târâit.
Când o lumină e mai intensă decât alta, chiar
dacă se produc simultan, percepem o mişcare de la una spre cealaltă. La un
interval de 6 sutimi de secundă vedem o mişcare aparentă, dar de la 20 de
sutimi se percepe o succesiune. J. Piaget a demonstrat şi influenţa procesului
de atenţie: copiii subiecţi în experiment privesc două lămpi egal depărtate; li
se cere să fie atenţi la una din ele; deşi lămpile s-au aprins simultan, 80 %
din ei au susţinut că lampa urmărită în mod special s-a aprins înaintea
celeilalte. Intervalul cel mai lung în care sesizăm o succesiune este de două secunde.
Dacă distanţa temporală e mai mare, nu se sesizează o legătură între excitanţi.
Deci vorbim de percepţia duratei pentru intervale până la două secunde; în
cazul unor intervale mai mari intervin aprecieri, reflecţii.
Un al doilea aspect al percepţiei de timp
este tocmai aprecierea duratei. Se poate estima durata unui fenomen continuu,
dar putem evalua şi intervalul între momentele de apariţie a două evenimente.
Nu apar deosebiri nete între modul de a aprecia aceste două feluri de scurgere
a timpului. Evaluarea se poate realiza în mod intuitiv, constatând dacă un
interval e mai lung ori mai scurt decât altul. Ea se mai poate efectua indicând
secundele ori fracţiunile de secundă (fără instrumente de măsură) şi
reproducând un excitant considerat ca având aceeaşi durată. Experienţele arată
că intervalele foarte scurte sunt supraestimate, iar cele lungi - subestimate.
Un interval plin de stimuli discontinui pare mai lung decât unul vid, de
aceeaşi durată.
Deşi depăşim oarecum cadrul percepţiei
propriu-zise, este important să menţionăm aprecierea duratelor mai lungi,
apreciere care variază în funcţie de mai mulţi factori. Mai întâi, ea depinde
de natura activităţii desfăşurate. în mod obiectiv, criteriul de apreciere îl
constituie o mişcare uniformă a mecanismului de ceasornic sau timpul de
scurgere a nisipului într-o clepsidră. în mod similar, putem măsura durata
atunci când desfăşurăm o activitate uniformă: strunjirea a 10 piese similare
sau parcurgerea cu mers continuu a 5 km de drum drept.
Durata trăită constă în experienţa unei
schimbări (timpul fiind o măsură a schimbării). Cu cât o activitate e mai
intensă, mai complexă, cu atât durata ei pare mai scurtă.
Apoi intervin şi afectivitatea, motivaţia.
Când o activitate ne interesează, timpul pare a trece repede (o petrecere
izbutită, de pildă). Invers, când o conferinţă ne plictiseşte, ea ne pare a fi
fără sfârşit. Cu cât motivaţia pentru prezent e mai mare, cu atât durata pare
mai scurtă. Dimpotrivă, când munca prezentă nu ne absoarbe şi am dori să se
termine pentru a face altceva, timpul se dilată fără măsură.
După W. Wundt, dacă ne îndreptăm atenţia
asupra timpului, fie că ne aşteptăm la un eveniment neplăcut, fie la altul
plăcut, în ambele cazuri, timpul trece greu.
Vârsta influenţează şi ea aprecierea timpului.
La bătrâneţe, duratele mai lungi de o zi par mult mai scurte decât în tinereţe.
Pe de o parte, fiindcă ritmul activităţilor vitale se încetineşte (or,
comparativ cu ele, apreciem cantitatea de timp scursă), pe de alta, pentru că
termenul principal de comparaţie a duratei - numărul anilor parcurşi -e mult
mai mare şi atunci 1/60 < 1/20. Un an înseamnă mult mai puţin comparativ cu
60 decât comparativ cu 20.
Unele medicamente şi îndeosebi drogurile
modifică percepţia timpului: haşişul şi mescalina lungesc timpul,
pentobarbitalul, dimpotrivă, îl scurtează. Duratele scurte pot fi apreciate din
ce în ce mai bine prin exerciţiu. Aşa, înainte vreme, fotografii apreciau
foarte corect duratele de expunere (mult mai mari atunci decât astăzi). De
asemenea, instrumentiştii care cântă în orchestre ajung să aprecieze foarte
exact intervalele impuse de partitură.
Orientarea temporală în raport cu intervalele
lungi de timp poate avea o importanţă vitală, de aceea ea este prezentă şi la
animale. De pildă, există o specie de viermi plaţi care intră în nisip când
vine fluxul şi ies o dată cu refluxul. Puşi într-un acvariu unde nivelul apei
este constant, ei continuă să intre şi să iasă din nisip mai multă vreme, la
orele obişnuite. La fel, viermele licurici luminează doar noaptea, stingându-se
ziua. Pus într-o cameră întunecată, el continuă să se stingă în intervalele
corespunzătoare zilei.
Un psiholog punea într-o farfurie zeamă
dulce, mereu la aceeaşi oră. Albinele dintr-un stup învecinat şi-au format o
legătură temporală şi veneau exact la ora ştiută, ceea ce înseamnă că se bazau
pe anumite repere interne. Stupul a fost ambalat şi dus cu avionul în S.U.A.
Albinele au continuat să caute farfuria cu sirop, respectând însă orele
Europei.
Şi la om apar asemenea mecanisme. Dacă un
sugar este hrănit cu regularitate la 3 ore, când se apropie ora mesei, începe
să se agite şi să scâncească. Apoi salariaţii care încep serviciul mereu la
aceeaşi oră, de la o vreme, nu mai au nevoie de deşteptător, ei trezindu-se la
ceasul obişnuit. Mai mult chiar, unele persoane îşi propun să se trezească la o
anumită oră (alta decât cea obişnuită) şi reuşesc destul de bine această
performanţă.
Asemenea fenomene se explică prin existenţa
în organism a unor regularităţi ale proceselor fiziologice numite bioritmuri,
cele mai multe fiind legate de ritmul nicte-meral (alternanţa zi-noapte). Este
periodică nevoia de apă, de hrană, de somn; în relaţie cu ea, există un bioritm
al secreţiei de bilă, al creşterii calciului în sânge ş.a. Anumite deprinderi
fixe ale unei persoane intră în relaţie de condiţionare cu unele bioritmuri,
ceea ce va permite trezirea la oră fixă.
în aprecierea duratelor foarte lungi (de luni
şi ani de zile), ne ajută reperele sociale, sărbătorile, evenimentele sociale
şi, desigur, existenţa calendarului.
B.
Percepţia mişcării. Mişcarea constituie o schimbare de poziţie în spaţiu
a unui obiect într-un anumit timp (aceasta referindu-se la modificările de
natură mecanică). Percepţia mişcării intervine în două situaţii: a) când
urmărim cu ochii obiectul în mişcare ; în acest caz, imaginea pe retină e fixă,
dar senzaţiile kinestezice provocate de mişcarea ochilor ne dau informaţiile
corespunzătoare; b) ochii sunt imobili, dar imaginea corpului respectiv se
deplasează pe retină. Mişcările prea încete (minutarul ceasului) ori prea
rapide (glonţul care ne trece prin faţă) nu sunt sesizate.
O situaţie specială întâlnim în cazul
cinematografului, unde se perindă o serie de imagini statice, la intervale
foarte mici (1/25 dintr-o secundă), în mod succesiv şi coerent (imaginile
reprezintă fazele unei mişcări). Aici intervine persistenţa senzorială, care
asigură continuitatea imaginilor permiţând o iluzie a mişcării.
C.
Percepţia cauzalităţii. Observând mişcarea mai multor obiecte mobile, ne
apare (în unele cazuri) impresia unei relaţii cauzale între ele, a acelui
raport datorită căruia apariţia unui fenomen atrage după sine, în mod necesar,
producerea altui fenomen. Dar, aşa cum au obiectat unii filosofi, relaţia
cauzală nu poate fi observată, ceea ce constatăm fiind doar faptul că un
fenomen se produce concomitent sau succesiv altuia (post hoc, propter hoc).
Cauzalitatea ar fi deci dedusă. După I. Kant, cauzalitatea ar constitui o categorie apriori
(înainte de experienţă), care se imprimă asupra intuiţiei (percepţiei). Deci
impresia de relaţie cauzală ar fi un dat primar.
Experienţe făcute cu copii de diverse vârste
pledează în favoarea tezei că ideea de cauzalitate este în strânsă relaţie cu
experienţa mişcării succesive a corpurilor şi nu o găsim la copii mici. Cele
mai cunoscute sunt experienţele întreprinse de Al. Michotte. El a folosit rigle
în lungul cărora se pot deplasa doi cursori A şi B (vezi fig. 19).
în primul caz, A împinge cursorul B, de care
rămâne lipit. în cazul al doilea, A loveşte violent mobilul B, care se
desprinde şi se depărtează de A.
Copiii de 7 ani au explicat în mod corect că
A împinge ori loveşte cursorul B. Copiii mai mici de 7 ani nu văd toţi această
relaţie: unii dau o explicaţie corectă, alţii nu. Iar cei având sub 4 ani nu
văd nici un raport cauzal. Deci ideea de cauză nu este înnăscută, ea se
dobândeşte în cursul experienţei.
Lucrul se vădeşte şi mai clar din nuanţele
observate în atribuirea relaţiei cauzale : ea presupune o deplasare a
cursorului B la un interval de maximum 5 sutimi de secundă. Apoi, dacă B se
mişcă mai repede decât A, atunci A nu mai e considerat cauză, ci doar un declanşator
al mişcării iui B, care ar avea o altă cauză - de pildă, un impuls electric.
Astfel, impresia de cauzalitate rezultă din
anume caracteristici ale percepţiei de mişcare, în raport cu anume condiţii de
loc şi de timp.
Cauzalitatea mecanică este sesizată în
relaţie cu o serie de efecte perceptibile :
a.
efectul antrenării (cazul 1 din experienţele lui Michotte);
b.
efectul lovirii (cazul 2 din aceleaşi experienţe);
c.
efectul tracţiunii: când un mobil trage după el un altul;
d.
efectul propulsiunii: modificări de poziţie concomitente cu o deformare
(săgeata lansată prin extinderea arcului).
e.
efectul trasajului: un obiect lasă după el una sau mai multe urme ;
f.
efectul de ştergere : obiectul anulează urma lăsată de altul;
g.
locomoţia animală : fiinţa vie care se mişcă în virtutea unei forţe
interioare.
J. Piaget, efectuând şi el experienţe asupra
relaţiilor cauzale, susţine că originea ideii de cauzalitate o găsim în
acţiunile iniţiate de copil: el trage, împinge, apasă, loveşte şi constată
efectele produse. Astfel va ajunge să atribuie raporturi cauzale şi
modificărilor produse independent de el.
Dar, în afara cauzalităţii mecanice, există
şi alte feluri de cauze : chimice, biologice, psihice, sociale. înţelegerea
unor asemenea fenomene presupune o evoluţie a ideii de cauzalitate, care se
realizează o dată cu maturizarea intelectuală şi culturală a persoanei.
5. Erori perceptive
A. Se poate vorbi de erori normale în
percepţie. Există mai întâi „erori senzoriale", cele cauzate de factori obiectivi,
cum este iluzia „băţului frânt", prezentă când afundăm un baston în apă şi
intervine fenomenul fizic de refracţie. Mai numeroase sunt erorile datorate
unor fenomene psihice: aici intră iluziile optico-geometrice şi faptul că o
suprafaţă strălucitoare pare mai mare decât una întunecată; de asemenea, soarele
la orizont pare mult mai mare decât pe bolta cerească (fotografiile nu
înregistrează nici o diferenţă). Există şi iluzii provocate de dorinţele
noastre: un om flămând intră într-un magazin cerând pâine, dar acolo se
comercializează pene (firma „pene" a fost confundată cu „pâine").
Sunt însă erori grave de percepţie
manifestate în cazul bolilor mintale.
B. Patologia percepţiei. Cel mai vulnerabil
aspect al percepţiei este sentimentul realităţii. „Persoanele se mişcă de parcă
ar fi nişte umbre" - spune un bolnav; „obiectele îmi apar ca învăluite în
ceaţă" - mărturiseşte un altul; altuia, „totul îi pare straniu" sau
de-a dreptul ireal: „parcă trăiesc într-un vis". în schizofrenie, în
special, detaşarea de real e puternică, senzaţiile şi reprezentările bolnavului
se amestecă. Totodată, apare şi fenomenul contrar: halucinaţiile, în cazul
cărora bolnavii văd fiinţe pe care nimeni nu le vede. Un scriitor care avea o
tumoare cerebrală auzea zilnic, la aceeaşi oră, un zgomot puternic de
locomotivă cu aburi apropiindu-se.
Alteori sunt afectate percepţiile de spaţiu,
de aceea bolnavii se deplasează greoi, chiar în propriul lor apartament. Un
bolnav vede cum „totul se îndepărtează de mine şi devine mic". De
asemenea, intervin uneori „agnoziile" despre care am amintit: persoana nu
recunoaşte nici măcar obiecte uzuale, nu ştie cum să le utilizeze.
Toate aceste tulburări grave dovedesc ceea ce
am evidenţiat pe larg: percepţia este un proces extrem de complex, presupunând
o vastă sinteză.
Comments
Post a Comment