Capitolul Perceptia. Andrei Cosmovici

Am arătat că la omul adult nu mai găsim senzaţii pure. Orice senzaţie evocă altele, inclusiv variate impresii anterioare, rezultând un fenomen complex denumit percepţie. Percepţia constă într-o cunoaştere a obiectelor şi fenomenelor în integritatea lor şi în momentul când ele acţionează asupra organelor senzoriale. Spre deosebire de senzaţie, care redă o însuşire izolată a unui obiect, percepţia realizează o impresie globală, o cunoaştere a obiectelor în întregime, în unitatea lor reală.

Deşi ne furnizează o imagine sintetică, percepţia efectuează o mare selecţie. De exemplu, nervul optic are o enormă capacitate de transmisie : 400 milioane de biţi pe secundă (or, o carte de 500 pagini conţine cam 100 milioane de biţi!). Dar creierul nu poate asimila mai mult de 100 biţi pe secundă. Deci percepţia nu constituie o reflectare fotografică fidelă, ea selectează informaţiile şi le prelucrează. Nu e vorba atât de o reducere, cât de un fel de rezumare a lor. Creierul nostru are o capacitate de rezumare şi prelucrare care întrece cu mult posibilităţile tehnicii contemporane.

Percepţia constituie un act de sesizare a realităţii concrete. Se pot descrie două conduite principale: identificarea şi discriminarea. Unii adaugă şi o a treia, „detecţia". Uitându-ne pe fereastra trenului în mişcare, observăm în depărtare „ceva" care se mişcă. Aceasta ar fi detecţia. Apropiindu-ne de locul respectiv, identificăm un cal care paşte, iar ajungând mai aproape, distingem o serie de amănunte: e legat cu o frânghie, e slab, e supărat de muşte ; asemenea detalii implică o discriminare.

1. Complexitatea percepţiei

Identificarea şi discriminarea sunt posibile numai datorită intervenţiei unor numeroase procese psihice. Să începem cu un exemplu. într-o poiană zărim un stejar masiv. De la el primim o serie de senzaţii de culoare, miros, sunetele provocate de foşnetul frunzelor; dacă ne apropiem şi punem mâna pe trunchi, sesizăm o scoarţă aspră, brăzdată. Totuşi percepţia nu se reduce la suma acestor senzaţii. Mai întâi, arborele ne apare ca un tot unitar, pe care-1 recunosc ca fiind un stejar, apoi, deşi imaginea lui se produce pe retină, eu îl văd departe de mine, la 20 sau 30 de metri. Sunt sigur că există în mod real şi nu-1 visez. în fine, deşi imaginea sa pe retină este răsturnată, îl văd aşa cum este, cu rădăcina în jos şi coroana în sus. Aceste caracteristici sunt posibile în primul rând datorită unei sinteze senzoriale care se produce în câmpurile asociative situate în jurul zonelor de proiecţie aflate în cortex. Aşa cum am menţionat mai sus, senzaţiile interacţionează. Mai mult, unii psihologi au formulat o lege: legea fuziunii senzoriale (senzaţiile produse simultan tind să se contopească). Lor li se adaugă multe reprezentări formate în experienţa noastră anterioară. Ele contribuie la îmbogăţirea percepţiei, la multiplicarea detaliilor şi la claritatea ei. Când coborâm prima oară din tren în piaţa unui orăşel necunoscut, nu observăm prea multe lucruri. Dar dacă stăm acolo mai multă vreme şi trecem frecvent prin acel loc, înainte de plecare, uitându-ne în urmă, vedem în piaţă multe detalii: în colţ se află o cofetărie, în dreapta e drumul ce duce la râu etc.

în legătură cu acest aspect, este interesantă o experienţă a lui Bagly. Imaginile primite de ochii noştri fuzionează în creier. Dar dacă ele sunt foarte diferite nu se pot contopi şi atunci vedem numai una din cele două imagini formate pe retinele ochilor. Bagly a pus unor subiecţi ochelari având imagini deosebite pentru ochiul drept, faţă de cele pentru ochiul stâng. Una înfăţişa un peisaj rural tipic mexican, iar cealaltă o fotografie urbană caracteristică Statelor Unite. Desigur, el a folosit mai multe asemenea imagini. Chestionând subiecţii din Mexic, aceştia vedeau aproape tot timpul numai peisaje mexicane, pe când studenţii americani zăreau aspecte orăşeneşti din S.U.A. Selecţia era dictată de bogăţia reprezentărilor acumulate de-a lungul anilor.

Dar în percepţie este implicată şi gândirea. Dacă filosofii empirişti (ca John Locke şi O. Hume) considerau percepţiile ca fiind complexe de senzaţii şi imagini, Immanuel Kant a combătut această eroare, subliniind rolul important al gândirii. în capitolul „Estetica transcedentală" din cartea Critica raţiunii pure, Kant prezintă materialul senzorial (numit de el intuiţie) ca fiind haotic; el este organizat de către concepte şi categorii. Cu alte cuvinte, eu percep un stejar fiindcă am noţiunea de stejar; fără această noţiune, eu n-aş putea realiza o identificare. Spune marele filosof: „nici conceptele fără o intuiţie care să le corespundă într-un mod oarecare, nici intuiţia fără concept nu pot da o cunoaştere". în alt loc, adaugă : „Conceptele a priori sunt condiţii apriori ale posibilităţii experienţei".

într-adevăr, eu nu pot recunoaşte o garoafă dacă nu am deja o idee despre caracteristicile acestei flori. în mintea mea are loc o rapidă comparaţie între floarea din faţa mea şi garoafele percepute în trecut. Este implicată o analiză a acestor imagini, adică observarea unor detalii privind forma florii, mirosul ei, frunzele, care îmi permit să fac o legătură (deci o sinteză) între ceea ce văd şi ceea ce ştiu. Dar comparaţia, analiza, sinteza sunt operaţii fundamentale ale gândirii. Astfel, percepţia implică gândire, o gândire concretă şi care, când e vorba de obiecte familiare, este extrem de rapidă, contopindu-se cu producerea senzaţiilor. Ca dovadă avem o anomalie apărută în unele tulburări mintale : „agnoziile". Bolnavul, deşi are simţurile intacte, nu recunoaşte obiecte familiare; nu ştie să folosească nici un fier de călcat sau o lopată!

Percepţia este considerată de filosofii empirişti ca o primă treaptă a cunoaşterii. Dar, deşi este indisolubil legată de gândire, ea nu constituie o cunoaştere aprofundată. Numai continuarea analizei şi comparaţiilor permite gândirii să dezvăluie esenţialul în spatele aparenţelor care ocupă primul plan în cunoaşterea perceptivă. în schimb, această cunoaştere elementară este suficientă şi foarte necesară pentru reglarea acţiunilor imediate. Fără o percepţie clară n-am nimeri clanţa uşii, nu ne-am putea înnoda şireturile la pantofi etc.

între percepţie şi mişcare este o indisolubilă legătură. Am văzut că o cunoaştere prin simţul tactil implică mişcarea mâinii pe suprafaţa obiectului. La fel, observarea unei persoane implică mişcări rapide ale ochilor, conturând-o. Aparate precise, înregistrând mişcările oculare, arată oscilaţiile lor sistematice şi rapide. N. Syllamy scrie despre percepţie: „conduită psihologică deosebit de complexă, prin care un individ organizează senzaţiile sale şi ia cunoştinţă de real" (Syllamy, N., p. 213). El nu se referă la un comportament conştient, mişcările realizându-se spontan, automat şi nu numai pentru explorare, ci şi pentru mânuirea obiectelor, act reglat totdeauna perceptiv. Folosindu-se un aparat extrem de sensibil pentru înregistrarea contracţiilor musculare (miograf), se constată în timpul unei percepţii, de pildă a unui fierăstrău, simultan, uşoare contracţii musculare similare celor prezente în timpul mânuirii lui. încât mişcările intră chiar în structura percepţiei, alături de senzaţii şi reprezentări. Dar toate procesele menţionate se contopesc extrem de repede, instantaneu, în actul perceptiv. A.N. Leontiev compara constituirea unei percepţii cu cea a formării imaginii pe ecranul unui televizor. Aceasta se obţine prin parcurgerea ecranului de către un spot cu lumină variabilă, de la stânga spre dreapta şi de sus în jos, pe 625 de linii. întregul parcurs nu depăşeşte 1/25 dintr-o secundă, aşa încât, datorită persistenţei senzoriale, punctele se contopesc şi avem o întreagă imagine. La fel, în actul perceptiv se sudează într-un tot senzaţiile, reprezentările, operaţiile gândirii şi mişcările. Iuţeala procesului ne face să avem impresia unei imagini statice şi omogene.

în percepţie intervin şi o serie de atitudini. Mai întâi este prezentă o atitudine motorie: poziţia, postura pe care se sprijină comportamentul nostru e în relaţie cu ceea ce observăm. Portarul, într-un meci de fotbal, adoptă mereu o poziţie din care să vadă mai bine mingea şi să o poată prinde. Subalternul care îl vede pe şeful său apropiindu-se, ia imediat poziţia necesară pentru un salut respectuos. Atitudinea motorie pregăteşte percepţia şi acţiunea optimă. Când vrem să auzim bine ce spune o persoană, adoptăm o anume atitudine, când privim departe - o alta, şi când gustăm o prăjitură -alta. Această atitudine face corp comun cu percepţia, ca şi mişcările reglate de ea.

Un rol şi mai important îl au atitudinea intelectuală, starea de pregătire cognitivă, punctul de vedere, orientarea în situaţie (în engleză i se spune set, în germană Einstellung şi în rusă ustanovkă).

încă din 1904, Kiilpe, utilizând un tahistoscop (aparat care expune un timp foarte scurt o imagine), a prezentat subiecţilor nişte cartonaşe pe care se aflau figuri geometrice de variate forme şi foarte diferit colorate. Cei solicitaţi să observe numărul şi forma figurilor reţineau multe, dar nu puteau indica decât foarte puţine culori. Ceilalţi, cerându-li-se reţinerea culorilor, dimpotrivă, îşi aminteau multe nuanţe, dar nu puteau da detalii legate de numărul şi forma figurilor. Deci starea de pregătire perceptivă determină o puternică selecţie în materialul perceput. (Paul Popescu--Neveanu a denumit acest fenomen „montaj", ceea ce nu mi se pare nimerit - dată fiind rezonanţa sa tehnică, însă are avantajul de a fi un singur cuvânt, în loc de trei.) Apoi această orientare prealabilă duce la creşterea sensibilităţii: noaptea, pilotul unei nave va zări mult mai repede un far când se aşteaptă să apară, decât atunci când îl vede din întâmplare. în fine, „montajul" poate duce şi la distorsiuni, la iluzii.

D. Uznadze (psiholog din Gruzia) a iniţiat multe cercetări în acest sens. De exemplu, unui subiect i se pun în mână succesiv două bile inegale ca mărime (el fiind cu ochii acoperiţi), de mai multe ori la rând. Apoi, când i se pun două bile egale, persoana le va resimţi tot ca inegale. S-a constatat că starea de pregătire nu e neapărat conştientă. O persoană a fost hipnotizată. în timpul somnului hipnotic i se prezentau spre comparaţie două bile inegale de mai multe ori. Trezit din hipnoză şi dându-i-se bile egale, el le aprecia ca inegale. Deci montajul se poate realiza şi la nivelul inconştientului (Natadze, R., pp. 469-474).

Stării de pregătire i se datorează şi iluzia lui Demoor-Charpentier. Dăm unei persoane să compare două cuburi de lemn inegale ca mărime, dar absolut egale ca greutate. Ea va aprecia ca fiind mai greu cubul mai mic : ne pregătim cu un efort mai mare pentru cubul mai mare, care de obicei e mai greu; nefiind mai greu, ni se pare mai uşor. Această iluzie este o probă de normalitate psihică: bolnavii mintal apreciază cuburile ca egale!

E dificil de interpretat un fenomen ca acela al stării de pregătire. După P. Oleron, a adopta o atitudine înseamnă a adopta o metodă, un mod de a aborda un lucru, nu neapărat pe plan real, căci noi acţionăm şi pe plan mintal, iniţiem acţiuni mentale, ceea ce influenţează, desigur, procesul perceptiv. Adăugăm şi observaţia că starea de pregătire condiţionează atenţia, fenomen prin esenţă selectiv, dar natura ei este departe de a ne fi clară. în percepţie, mai intervine şi un alt fel de atitudine, atitudinea afectivă: o dispoziţie subiectivă a persoanei de a reacţiona pozitiv sau negativ faţă de o situaţie, persoană ori faţă de o simplă afirmaţie. Dacă prezentăm imaginile unor variate obiecte la tahitoscop şi înregistrăm timpul minim de expunere necesar pentru a fi recunoscute de o persoană, când este flămândă, va recunoaşte mult mai repede un aliment decât obiecte fără vreo relaţie cu mâncarea. în schimb, descifrarea unor cuvinte prezentate la acelaşi aparat se face mult mai greu dacă sunt obscene şi şocante.

J. Bruner a cerut unor copii ca, folosind o diafragmă, să aprecieze mărimea diferitelor monede. S-a constatat tendinţa lor de a supraestima mărimea monezilor mai valoroase.

Atitudinea, interesele influenţează puternic selecţia perceptivă. Să presupunem o excursie organizată cu autocarul, la care participă persoane având diferite profesii. Ca de obicei, maşina se opreşte în vârful unui deal şi pasagerii sunt invitaţi să coboare şi să admire priveliştea: în vale se vede o bătrână pădure. în funcţie de preocupările lor, legate de profesie, pictorul va aprecia bogăţia coloritului, un naturalist se va mira văzând la marginea pădurii un arbore care nu creşte de obicei la această latitudine, pe când inginerul silvic se va indigna observând numeroasele tăieri clandestine vizibile. în general, există tendinţa de a vedea ce ne convine şi de a remarca mult mai greu ceea ce contrazice aspiraţiile noastre. Testele proiective utilizează aceste deformări şi selecţii pentru a diagnostica motivele şi complexele unei persoane.

Influenţa afectivităţii pare a se face resimţită şi în cazul percepţiilor subliminale. Percepţia subliminală este cea ale cărei efecte se fac resimţite, deşi excitanţii ce o / produc se află sub pragul senzorial, fie cel de intensitate, fie cel referitor la timpul de expunere (expunerea durează prea puţin timp pentru ca stimulul să fie sesizat). Prima semnalare a percepţiei subliminale a făcut-o Vicary în 1957. în pauza unui film se proiecta o reclamă care recomanda publicului să mănânce floricele. Vicary a introdus pe film şi un mesaj : „beţi Coca-Cola", care dura însă prea puţin pentru a fi receptat în mod conştient. Cei care plecau de la film aveau ambele posibilităţi: să cumpere floricele sau Coca-Cola. Or el a înregistrat mult mai multe achiziţii de Coca-Cola decât de floricele. Deci percepţia subliminală şi-ar fi făcut efectul. Atunci s-a făcut multă vâlvă, punându-se problema dacă oamenii n-ar putea fi manipulaţi prin indicaţii subliminale. De fapt, experienţa lui Vicary era neconcludentă. Ea a avut loc vara şi căldura te dirija mult mai verosimil către o băutură, decât spre floricele. Apoi, cum acestea erau sărate, chiar şi cei ce le cumpărau luau şi Coca-Cola pentru a-şi astâmpăra setea.

Totuşi, influenţa percepţiilor subliminale a fost dovedită şi prin alte experienţe. De exemplu, în Franţa, Zajonc a prezentat subiecţilor, la televizor, poligoane de forme variate, timp de o miime de secundă. Subiecţii nu puteau să le perceapă. Apoi, rând pe rând, a prezentat poligoanele expuse subliminal împreună cu altele, solicitând persoanelor supuse experienţei anterioare să aleagă figurile care le plac mai mult. S-a constatat că au fost preferate mult mai multe poligoane din cele proiectate anterior, decât cele înfăţişate prima oară, cu toate că nici un poligon expus subliminal n-a fost recunoscut ca atare. Rezultă o influenţare a evaluărilor prin prezentare subliminală, care pare a avea un ecou afectiv.

O observaţie cotidiană confirmă această constatare. Când ieşim în faţa unui cunoscut, luat prin surprindere, pe fizionomia lui observăm, în prima fracţiune de secundă, o expresie bucuroasă sau contrariată, în funcţie de sentimentele pe care el le are (în mod sincer) faţă de noi:   e momentul percepţiei subliminale. Imediat ce  devine conştient de identitatea noastră, pe faţă i se aşterne expresia amabilă - cerută de politeţe -, dar care nu spune nimic despre atitudinea sa reală.

Tot percepţia subliminală explică următorul fapt: mergem pe stradă şi ne vine în minte imaginea unui cunoscut, când, deodată, iată-1 în faţă noastră! „Tocmai mă gândeam la tine ! " spunem noi, dar, de obicei, imaginea lui ne-a fost evocată datorită unei percepţii subliminale provocate de vederea la mare distanţă a siluetei sale.

2. Percepţia formelor

A. Obiect şi fond în percepţie

Forma obiectelor din jur ne permite identificarea lor. Recunoaşterea necesită o distincţie între obiect şi ambianţa în care se află. în psihologie (ca şi în pictură), se vorbeşte de obiect şi fond. Când percepem ceva, nu e sesizat totul cu aceeaşi claritate. Privesc un trandafir care îmi apare foarte clar, în toate amănuntele sale ; el constituie „obiectul percepţiei". în acelaşi timp, iarba din jur, pământul, casa din spate apar foarte neclar - ele formează „fondul percepţiei". în cazul amintit, cristalinul se acomodează distanţei la care se află floarea - de unde claritatea imaginii sale. în alte situaţii însă, intervine doar atenţia, ca atunci când elevul se uită la profesor, dar ascultă ceea ce îi povesteşte colegul de bancă, vorbele acestuia fiind obiectul real al percepţiei sale auditive.

în funcţie de situaţie, de modificările ce survin obiectiv sau subiectiv, fondul poate deveni obiect al percepţiei, iar ceea ce a fost obiect apare neclar, constituind fondul. De pildă, o mişcare intervenind lângă trandafir ne atrage atenţia şi un gândac devine centrul preocupărilor noastre, floarea intrând în fondul imprecis al senzaţiilor.

De ce depinde distincţia dintre obiect şi fond ? Ea este influenţată atât de cauze obiective cât şi de cauze subiective.

Cauze obiective:

a)   Diferenţele nete între un obiect şi altele înconjurătoare ; acestea se pot reliefa prin conturarea precisă a limitelor, prin forma pregnantă a unui corp sau prin deosebiri mari în ce priveşte coloritul. Un automobil negru se distinge net de albul peretelui unei case pe care se profilează. Contrastul de culoare e menit să ne atragă atenţia cu uşurinţă: o floare roşie se distinge fără dificultate, dar poate scăpa neobservată, când are în spate o perdea tot roşie. De aceste proprietăţi se ţine cont în confecţionarea reclamelor, care trebuie să atragă atenţia cu uşurinţă. Dimpotrivă, în armată se iau măsuri pentru ca atât hainele ostaşilor, cât şi utilajele (tancurile, tunurile) să fie colorate la fel cu mediul ambiant (kaki sau verde închis - vara şi alb - iarna), iar contururile să fie estompate (culorile diferite sunt aplicate neuniform, formând pete cu contururi neregulate). în acest fel, un tanc văzut de departe nu poate fi deosebit de o căpiţă.

b)   Un alt aspect obiectiv îl constituie mişcarea unui corp în raport cu ambianţa.

Cauzele subiective constau în: a) relaţiile unui obiect cu experienţa mea, cu acţiunile mele ; bagajul de reprezentări existent favorizează depistarea lui; b) raportul dintre unele aspecte ale imaginii percepute şi interesele, dorinţele noastre : mama îşi distinge imediat copilul într-o aglomeraţie umană.

B. Constanţa percepţiei

I în ansamblul unei percepţii, nu toate detaliile au aceeaşi importanţă. De exemplu, văd venind de departe o persoană şi o recunosc: e prietenul meu N. Dar la această distanţă nu se pot distinge trăsăturile feţei, eu îl recunosc după statura sa înaltă, faţa ovală şi mersul hotărât. Aceste trăsături caracteristice sunt denumite „indici de recunoaştere". Ei sunt deosebit de importanţi pentru realizarea lecturii rapide a unui text, când nu există răgazul distingerii tuturor literelor din care se compun cuvintele. Cuvintele sunt „ghicite" mai ales pe baza primelor şi ultimelor litere. Iată acelaşi cuvânt scris incomplet în două feluri:

..ec. .i.ita.e j                                                      ele...ic...te.

în forma a doua se distinge mai uşor termenul de „electricitate". Comparativ, partea de sus a literelor e mai importantă decât cea de jos. Astfel, elevii nu reuşesc să citească repede decât atunci când izbutesc să sesizeze indicii importanţi ai tuturor cuvintelor uzuale. Când ajungem la un cuvânt rar, puţin cunoscut, toţi începem să silabisim!

f Indicii de recunoaştere constituie părţi importante, caracteristice ale obiectelor sau fenomenelor, pe care noi le considerăm constante, deşi aspectele percepute variază. De pildă, masa din sufragerie o percepem dreptunghiulară, cu toate că imaginea ei pe retina ochilor noştri n-a fost niciodată dreptunghiulară. Pentru a o vedea dreptunghiulară ar trebui să stăm atârnaţi drept deasupra mijlocului ei, poziţie în care nu ne aflăm niciodată. în mod obişnuit, imaginea din ochi este un patrulater aeregulat ori un trapez. Experienţa noastră ne-a dovedit însă caracterul ei dreptunghiular.

Tot aşa, o monedă metalică o considerăm rotundă, circulară, deşi imaginea ei j obişnuită e un oval turtit. Ca să o percepem rotundă, ar trebui să o ţinem la înălţimea f ochilor noştri şi perpendiculară pe axul vizual, ceea ce se întâmplă extrem de rar.

Asemenea fenomene sunt caracterizate ca probând constanţa percepţiei. în cazurile citate, e vorba de constanţa formei obiectelor. Există şi o constanţă a mărimii: consider că fratele meu e înalt, indiferent dacă se află la 1 metru sau la 6 metri de mine, deşi mărimea imaginii retiniene variază foarte mult. De asemenea, există şi o constanţă a culorii: văd lampa mea de birou ca fiind galbenă, deşi în funcţie de lumina din odaie ea apare albă sau cenuşie.

Aşadar, percepem obiectele prin prisma unui tip, mai bine zis prototip care îamâne constant pentru noi, în ciuda variaţiilor impresiilor receptate. Fenomenul este prezent şi la animalele superioare. Iată: câţiva şoareci găseau într-un labirint un semn care marca drumul ce ducea spre hrană. După un timp, forma desenului varia (fig 12). La început erau două triunghiuri albe (inversate), apoi apărea numai conturul alb al triunghiurilor şi, mai târziu, acest contur era redus la câte două laturi.

Totuşi, şoarecii nu au fost induşi în eroare şi au ţinut seama de indicaţii, deci au realizat o generalizare, menţinând în memorie aspectul esenţial de unghiuri albe răsturnate.

Fenomenul de constanţă este foarte important, el prilejuind o adaptare adecvată la mediu, în ciuda unei receptări senzoriale care ne-ar putea dezorienta. Cum observa A. Ombredane, când mergem prin apartamentul nostru, întrucât se mişcă ochii, ar trebui să vedem totul balansându-se, mişcându-se (cum se vedeau imaginile când un reporter alerga cu camera video printr-un orăşel din Bosnia); or, noi vedem mobila nemişcată. Aici intervine, pe de o parte, stocajul senzorial (persistenţa senzaţiilor până la 0,5 secunde) care permite o continuitate a impresiilor şi, pe de altă parte, experienţa care consacră forma imobilă a mobilei bine cunoscute nouă.

De fapt, experienţa ne constrânge la transformări foarte importante ale imaginilor, care se fac automat, inconştient. Imaginea optică formată pe retină este răsturnată şi totuşi noi nu vedem copacii cu coroana în jos şi rădăcina în sus! Un psiholog a pus unei persoane ochelari care răstoarnă imaginea. La început ea a fost foarte stânjenită Totuşi, fără a scoate ochelarii de pe nas, după câteva zile a ajuns să vadă toate lucrurile în poziţia lor normală şi a putut merge cu bicicleta, fără probleme. Dar, scoţându-i-se ochelarii, totul i-a părut din nou răsturnat şi a avut nevoie de câteva zile pentru reacomodare.

O experienţă mai edificatoare a efectuat psihologul austriac Ivo Kohler (în 1951) El a pus subiectului ochelari cu sticle prismatice care deformează enorm contururile obiectelor, schimbând şi coloritul lor. Orice mişcare duce la transformări ale formei şi ale culorii. Persoana respectivă nu mai era capabilă să întreprindă nimic, nici să se hrănească singură; a trebuit să fie asistată tot timpul. Fără a scoate ochelarii, existenţa a fost un chin mai multă vreme. Dar după câteva săptămâni, ea şi-a revenit complet, văzând obiectele în mod normal şi putând să se descurce în mod obişnuit. După 124 de zile, scoţându-i-se ochelarii, totul i-a apărut complet deformat, în sens invers distorsiunilor iniţiale (ceea ce apăruse concav la prima experienţă i se înfăţişa acum convex!). încât a fost necesară din nou o lungă perioadă de reacomodare. Alternând perioadele cu ochelari prismatici, apoi cele fără ei, persoana a ajuns în situaţia de a se acomoda foarte repede şi cu şi fără ochelarii respectivi: era ca şi cum ar fi învăţat două limbi diferite. In fapt, refacerea imaginii vizuale conform realităţii nu este rodul gândirii reflexive, în acest proces intervine gândirea senzorio-motorie, adică o reglare a imaginii prin relaţiile dintre rezultatele mişcărilor şi detaliile perceptive. Această reglare se face, în mare parte, în mod inconştient, ca şi în alte cazuri despre care am amintit (la recunoaşterea direcţiei unui sunet) şi la care ne vom mai referi discutând percepţia de spaţiu. Imaginea percepută de subiect se modifică până corespunde realităţii. Creierul optic se dovedeşte a fi un extraordinar calculator.

Aflând de rezultatele obţinute de Ivo Kohler, J. Piaget sublinia că, în conformitate cu ele, cunoaşterea este o reconstrucţie a realului, şi nu o simplă „reflectare", reconstrucţie realizată în urma experienţei şi presupunând o amplă prelucrare a informaţiilor. Experienţele citate infirmă punctele de vedere ineiste, după care categoriile şi chiar conceptele ar fi inerente intelectului, înnăscute.

C. Şcoala gestaltistă

Gestalt în limba germană înseamnă formă, structură, deci am putea vorbi de o şcoală a „formei". Ea a luat naştere în Germania, în deceniile II şi III ale secolului nostru. Principalii reprezentanţi sunt M. Wertheimer, W. Kohler şi K. Koffka. Ei s-au ocupat în special de problemele percepţiei şi ale gândirii, luând poziţie îndeosebi contra interpretărilor asociaţioniste, care au dominat gândirea filosofilor empirişti timp de două secole şi care erau încă prezente în concepţiile unor psihologi (de pildă în conexionismul lui E. Thorndike). Ideea centrală a teoriei lor rezidă în afirmaţia că sistemele mentale, cum sunt şi percepţiile, nu se constituie prin asocierea unor elemente date în stare izolată - înainte de a fi reunite. Sistemele mentale constau în totalităţi organizate de la început sub o „formă" sau „structură" de ansamblu. Deci percepţia nu rezultă din sinteza unor senzaţii prealabile. O linie desenată pe tablă implică o organizare a câmpului vizual, este o figură pe un fond. Trei puncte trasate pe hârtie sunt văzute dintr-o dată ca vârfurile unui triunghi. Gestaltiştii au formulat mai multe legi care dictează forma ce apare imediat în faţa ochilor noştri.

Astfel, avem legea asemănării. Potrivit ei, se grupează într-o formă unitară elementele asemănătoare (vezi fig. 13a).

X

X        *        X

Fig. 13. Figuri ilustrând legi ale formei

In exemplul „a", noi nu vedem 6 puncte, ci două triunghiuri din care unul se află înscris în celălalt.

Legea celei mai mici distanţe afirmă gruparea în aceeaşi structură a elementelor celor mai apropiate. în figura „b", noi nu vedem 6 linii, observăm 3 grupuri de câte 2 linii. Cea mai importantă lege este legea bunei forme (sau legea pregnanţei). Conform acesteia, excitaţiile susceptibile de a figura în diferite percepţii se grupează în forma cea mai unitară, bine închegată, cea mai simplă şi mai simetrică.

Aceste legi (şi încă alte generalizări) au fost stabilite utilizându-se diferite materiale şi în special iluzii optico-geometrice. Prin ce se caracterizează o formă ? Este o unitate, un întreg care se delimitează automat în câmpul perceptiv, dând un sens percepţiei. Deseori e vorba chiar de indicii constanţi amintiţi mai sus.

Forma poate avea părţi, articulaţii, dar partea este influenţată de întreg. Două cercuri mici, egale, par inegale dacă sunt înglobate în figuri diferite (vezi fig. 14).

Cercul „a" înconjurat de cercuri mici va apărea mai mare decât cercul „b" aflat în mijlocul unor cercuri mari.

Forma constă în anumite raporturi, de aceea ea este transpozabilă: arpegiul „do mi sol" provoacă aceeaşi impresie, aceeaşi melodie ca „sol si re" (întrucât intervalele dintre note sunt aceleaşi). în genere, melodiile pot fi recunoscute când se păstrează intervalele între note, indiferent cu ce notă se începe.

Teoria formei explică fenomenul de constanţă care se bazează pe anumite raporturi fundamentale pentru un obiect sau fenomen.

Psihologii gestaltişti au demonstrat cum formele, raporturile fac posibilă identificarea perceptivă şi în cazul animalelor. Iată o experienţă edificatoare. Nişte păsări găseau hrană sub un carton de culoare mai închisă decât a celui alăturat, sub care nu se aflau grăunţe (vezi fig. 15).

Fig. 15. Experienţa cu păsările de curte

După ce s-au obişnuit cu aceste condiţii, s-a înlăturat cartonul „a" de culoare mai deschisă, iar lângă cartonul „b" a fost pus un altul „c" având o culoare mai închisă decât „b". Păsările nu s-au dus la cartonul „b" sub care găsiseră până atunci hrana, ele căutând-o dedesubtul cartonului „c" mai închis. Deci ele au ţinut cont de raportul dintre culori şi nu de nuanţa caracteristică pentru cartonul „b". Raportul a fost criteriul identificării (Kohler, W., p. 200).

încurajaţi de unele rezultate obţinute, gestaltiştii au extins principiile lor şi asupra altor fenomene: după ei, legile formei se aplică nu doar proceselor psihice, ci şi fenomenelor fiziologice implicate. Mai mult, ei au susţinut că şi în domeniul fizicii şi al chimiei intervin legi ale formei. De exemplu, electricitatea statică se distribuie într-un corp în conformitate cu forma lui; apoi, substanţele dintr-o soluţie, când cristalizează, capătă forme regulate, simple, simetrice - aceleaşi pentru aceeaşi substanţă. în domeniul filosofiei, gestaltismul se întoarce la apriorismul kantian, întrucât categoriile marelui filosof sunt concepute ca organizând senzaţiile noastre, structurând şi dând sens câmpului perceptiv.

Lăsând deoparte asemenea puncte de vedere, care depăşesc cu mult rezultatele experimentale, psihologii contemporani apreciază o serie de fapte şi interpretări puse în lumină de şcoala formei în legătură cu percepţia şi gândirea. E foarte îndreptăţită critica adusă asociaţionismului, concepţie mecanicistă, simplistă, părăsită astăzi. Ceea ce însă contravine observaţiilor acumulate în ultimele decenii este minimalizarea experienţei de către partizanii şcolii gestaltiste. Dimpotrivă, experienţa are un rol, hotărâtor în dezvoltarea capacităţii perceptive.

Copiii mici nu sesizează totdeauna „întregul", ci se fixează adesea asupra unui detaliu Apoi cazurile unor orbi din naştere care şi-au căpătat vederea ne arată o totală dezorientare : nu recunosc obiectele şi unii nu disting, la început, un cub de o sferă.

Un pui de cimpanzeu a fost ţinut în primele 16 luni ale vieţii sale pe întuneric. Luminându-se apoi încăperea, puiul nu numai că nu recuno.jtea obiectele, dar nici măcar nu clipea la apropierea bruscă a unui obiect de ochii săi.

Unele iluzii optice, s-a demonstrat experimental, cresc o dată cu vârsta, deci sunt influenţate de experienţă. în fine, experimentele lui Ivo Kohler cu ochelarii prismatici dovedesc, în mod evident, cât de mult intervine experienţa în organizarea câmpului vizual. De altfel, dacă acumularea de informaţii n-ar influenţa percepţiile şi acţiunile ce decurg, cum ar fi posibilă adaptarea care solicită să reacţionăm prompt la schimbările intervenind în ambianţă ?

J. Piaget a fost influenţat de lucrările psihologilor gestaltişti. într-un studiu, el discută ce rămâne din teoria gestaltistă (Piaget, J., 1954), în raport cu modul său personal de interpretare: a) orice proces relevând din percepţie sau inteligenţă e caracterizat printr-un mers către echilibru ; b) formele de echilibrare, constituindu-se la capătul acestui proces de echilibrare, constau în structuri totale, caracterizate prin legi ale organizării. Psihologul elveţian a dezvoltat aceste idei privind tendinţa de echilibrare şi, printr-o abordare matematică a unor fenomene, a demonstrat că ele se pot explica pe baza legilor probabilităţii. Studiile sale au mai evidenţiat şi deosebirea dintre structurile perceptive şi cele caracteristice gândirii: primele sunt rigide, fixe, nonreversibile, pe când intelectul se bazează pe sisteme reversibile, de unde marea plasticitate a raţionamentului.

D. Iluziile optico-geometrice

Unele desene geometrice, cu figuri destul de simple, pot provoca percepţii eronate, care nu corespund realităţii măsurate cu echerul şi compasul. Observate de multă vreme, acestea au fost studiate şi de şcoala gestaltistă, care şi-a putut întemeia unele concluzii pe diferite iluzii optico-geometrice.

Mai sus am menţionat iluzia lui Titchner demonstrând influenţa mărimii cercurilor ce înconjoară 2 cercuri egale şi care apar inegale (fig. 14).

Fig. 16. Diferite iluzii optico-geometrice

Sunt şi altele care ar putea fi explicate prin acelaşi fenomen (influenţa întregului asupra părţilor). De exemplu, în figura 16, desenul „a" în care cele două liniuţe orizontale, deşi sunt egale, par inegale datorită influenţei figurii în ansamblul ei. De asemenea iluzia „b", a lui Miiller-Lyer, ar putea fi explicată în felul următor: datorită orientării liniilor terminale, linia orizontală de sus face parte dintr-un ansamblu delimitând o suprafaţă mai mare decât linia paralelă de jos, care astfel pare mai scurtă, înglobată fiind într-o suprafaţă mai mică (dar nu toţi psihologii admit această explicaţie).

Celelalte două desene - iluziile lui Zollner - („c" unde liniile mari nu par paralele, deşi sunt, şi „d" unde traseele orizontale par deformate - cu toate că sunt drepte) nu pot fi explicate prin tezele şcolii formei. Aici, se susţine, intervine o  tendinţă a noastră de a vedea unghiuri drepte, ceea ce modifică poziţia reală a liniilor auxiliare, transformare afectând şi aspectul celor două linii principale. într-adevăr, iluziile presupuse a se explica prin acest mecanism sunt mult mai slabe, dacă supunem la probă oameni dmtr-o populaţie de zuluşi care trăiesc în colibe ovale (pereţii nu sunt verticali). Aceasta ar confirma şi influenţa experienţei asupra constituirii iluziilor.

J. Piaget explică unele iluzii prin efectul „centrării" (ceea ce se află în centrul atenţiei tinde să fie supradimensionat). în alte cazuri, el îşi aplică teoria sa cu privire la tendinţele de echilibrare a imaginii. Psihologul francez a subliniat şi rolul experienţei. De exemplu, figura ABCD (vezi fig. 17).

Fig   17. Iluzia Muller-Lyer combinată

Copiii tind să vadă latura AB mai lungă decât DC - conform cu iluzia Mtiller-Lyer -, pe când adulţii, mai familiarizaţi cu figura pătratului, văd de obicei laturile egale

în domeniul interpretării diferitelor iluzii optico-geometrice nu există un consens de interpretare. Sunt şi cazuri când nu s-a putut găsi nici o explicaţie. Două segmente de dreaptă egale şi perpendiculare par inegale: linia verticală apare totdeauna mai lungă (vezi fig. 18).

Fig. 18. Segmente perpendiculare

S-a presupus că acest fapt ar fi în legătură cu forma boltită a retinei, dar măsurătorile făcute au eliminat această ipoteză. O altă ipoteză a fost aceea că mişcarea ochilor pe verticală e mai dificilă decât pe orizontală. Dar prezentându-se perpendiculara la tahistoscop, un timp foarte scurt, s-a constatat persistenţa iluziei, deşi nu putea să intervină nici o mişcare oculară.

Aşadar, domeniul iluziilor optico-geometrice este încă deschis investigaţiilor.

3. Percepţia de spaţiu

A. Percepând corect forma obiectelor, noi le recunoaştem. în plus, apreciem şi distanţa la care se află obiectele: fără o asemenea evaluare nu le-am putea mânui. De altfel, imaginile se formează pe retină, de aceea şi orbii din naştere, după operaţia care le dă văzul, au impresia că toate obiectele le ating ochii. Situarea corpurilor în spaţiu nu se face printr-un raţionament conştient. Ca şi răsturnarea imaginii, locali- zarea în spaţiu se face prin inferenţe inconştiente (Helmholtz vorbea de „raţionamente inconştiente"), rezultând din reglări realizate la nivelul gândirii senzorio-motorii, existente şi la mamifere, căci şi ele fac aprecieri ale distanţei, chiar dacă mai puţin exact decât omul. Sigur, peste aceste aprecieri „prin intuiţie", uneori intervine şi raţionamentul verbal, deplin conştient, dar numai în situaţii de incertitudine ori când aprecierea distanţei trebuie făcută cât mai exact.

Care sunt indicii care permit aprecierea celei de a treia dimensiuni? Mai întâi, există unii care fac posibilă aprecierea distanţei chiar printr-o vedere monoculară:

a)   mărimea imaginii pe retină, în cazul obiectelor sau fiinţelor cunoscute ;

b)  perspectiva lineară (apropierea în depărtare a unor linii paralele);

c)  perspectiva aeriană (absenţa detaliilor indică depărtarea);

d)  umbrele (în cazul desenelor, ele permit iluzia reliefului);

e)   suprapunerea obiectelor (cele din faţă le acoperă pe cele din spatele lor);

f)   acomodarea ochiului (efortul muşchilor care bombează cristalinul în apropierea unui obiect - indice inconştient, dar prezent în apreciere, ca şi cel al diferenţei de fază sonoră - în cazul sunetelor - care precizează direcţia).

Sunt şi informaţii ce ţin de existenţa a doi ochi situaţi la 50-70 mm unul de altul:

a)   convergenţa oculară - crescând dacă un corp se apropie de noi;

b)  paralaxa binoculară - disparitatea celor două imagini retiniene, rezultând din distanţa dintre ochi; deosebirile dintre cele două imagini sunt cu atât mai mari cu cât un obiect se apropie de ochii noştri (sunt poziţii în care, ţinând un creion aproape de ochi, numai unul din ei îl vede); suprapunerea celor două imagini se realizează în scoarţa cerebrală, dar nepotrivitea creează o impresie ce devine indicator de apropiere.

în legătură cu percepţia spaţiului, se înfruntă două puncte de vedere: o teorie nativistă, susţinând teza kantiană conform căreia categoria de spaţiu este a priori, deci experienţa senzorială n-ar avea un aport, şi teoria genetică scoţând în evidenţă argumente în favoarea rolului important al încercărilor şi erorilor în progresul aprecierii distanţelor. Există experienţe atestând dificultăţi în aprecierea distanţelor, prezente la copii în primii 2-3 ani.

S-a observat însă şi un fapt oarecum în favoarea nativismului: puii de găină, la puţină vreme după ieşirea lor din ou, dacă îi aşezăm pe un scaun, merg în toate direcţiile, dar se opresc la marginea scaunului şi nu cad jos. Experienţa a decurs cu aceleaşi rezultate şi în cazul mieilor nou-născuţi, al puilor de capră, pisică şi maimuţă. Chiar copilul, după 6-7 luni, când începe să meargă în 4 labe, şi el se opreşte la marginea mesei pe care e lăsat. Toţi percep un pericol. De fapt, este un reflex înnăscut, necondiţionat, adaptat la impresii implicate în percepţia adâncimii. Dar este o mare distanţă de la această reacţie reflexă până la „ideea de spaţiu" care, în mod cert, se formează de-a lungul mai multor ani. Fiindcă reflexele absolute sunt reacţii automate, neconştiente.

Inexistenţa unor categorii apriorice este evidenţiată şi de dificultăţile celor orbi din naştere care, printr-o operaţie, capătă vederea : ei au dificultăţi foarte mari atât în ce priveşte recunoaşterea obiectelor, cât şi în aprecierea distanţelor la care se află. Ei sunt în stare să confunde o sticlă de apă cu... un cal! ! Trecerea de la atlasul senzaţiilor tactile la cel al senzaţiilor vizuale este foarte complicată. Ea ar fi mult mai facilă, dacă ar exista numeroase categorii şi concepte înnăscute, aşa cum continuă să susţină unii filosofi.

B. Perceperea realităţii lucrurilor percepute. Faptul de a considera un obiect ca fiind mai departe sau mai aproape de mine presupune convingerea existenţei sale în afara mea şi independent de mine, credinţa în realitatea sa. Altfel spus, sunt convins că nu visez, ci particip la evenimente reale. Multă vreme filosofii au considerat convingerea în exterioritatea lumii ca decurgând de la sine, prin însuşi faptul de a primi multiple senzaţii. Dar, pe de o parte, senzaţiile sunt în interiorul meu şi nu în afară, pe de altă parte, observarea copiilor, a oamenilor din societăţi primitive sau a alienaţilor arată că, în asemenea cazuri, separarea între eul fiecăruia şi lumea din afară nu este aşa de netă. Impresia de realitate exterioară se formează treptat.

Copilul, în primele luni ale vieţii sale, trăieşte o stare de nediferenţiere între subiect şi obiect. Diferenţierea între eu şi lume începe cu distingerea eului corporal ca o realitate privilegiată. Când sugarul îşi loveşte piciorul sau îşi suge degetul, trăieşte alte senzaţii decât lovind păpuşa sau punând-o în gură. Corpul său îi produce senzaţii constante faţă de obiectele din jur. Multă vreme însă el atribuie corpurilor din jur impresii şi sentimente asemănătoare celor trăite de el: când copilul se loveşte de un scaun şi începe să plângă, mama „bate" scaunul, îl pedepseşte, ceea ce îl linişteşte pe copil.

Mai târziu, experienţa sa se îmbogăţeşte cu aprecierile celorlalţi, pe care şi le însuşeşte, facilitându-se completarea imaginii corporale cu dimensiuni psihice proprii, care nu pot fi atribuite unor lucruri neînsufleţite. Se accentuează astfel opoziţia dintre eu şi lume. E considerat exterior ceea ce se impune simţurilor în mod necesar, ceea ce nu poate fi modificat cu uşurinţă, ceea ce nu depinde nemijlocit de voinţă. Impresia de realitate este accentuată când ceea ce percepem concordă cu propriile noastre cunoştinţe. Nivelul de cunoaştere al romanilor le permitea să creadă că „plouă cu sânge" (e vorba de o ciupercă microscopică din nordul Africii, roşiatică, adusă de vânt şi impregnând picăturile de ploaie din timpul furtunilor). Astăzi nimeni n-ar crede acest lucru şi ar căuta o explicaţie. Trăim însă o impresie stranie, când apare o contradicţie flagrantă între ceea ce ştim şi ceea ce vedem: am aflat că persoana N a murit şi, mergând pe stradă, ne întâlnim cu ea vie şi nevătămată!

Sentimentul „realului" presupune un efort de sinteză mintală, posibil numai când suntem în deplinătatea funcţiilor mintale. După Pierre Janet, „funcţia realului" implică o sinteză din cele mai complexe, alterată cu uşurinţă în bolile nervoase.

Orice om normal, când e foarte obosit sau foarte nedormit, ori când bea prea mult alcool are o impresie de irealitate, parcă ar trăi în altă lume. E o consecinţă a slăbirii capacităţii de sinteză cerebrală.

4. Percepţia timpului şi a mişcării

A. Percepţia timpului are mai multe aspecte. Unul se referă la perceperea unor excitanţi ca fiind succesivi. Dacă succesiunea unor spoturi luminoase e foarte rapidă, vedem o lumină continuă. Dacă intervalul între iluminări e mai mare decât 10 sutimi de secundă, atunci vedem lumina licărind, iar în cazul sunetelor, auzim un târâit.

Când o lumină e mai intensă decât alta, chiar dacă se produc simultan, percepem o mişcare de la una spre cealaltă. La un interval de 6 sutimi de secundă vedem o mişcare aparentă, dar de la 20 de sutimi se percepe o succesiune. J. Piaget a demonstrat şi influenţa procesului de atenţie: copiii subiecţi în experiment privesc două lămpi egal depărtate; li se cere să fie atenţi la una din ele; deşi lămpile s-au aprins simultan, 80 % din ei au susţinut că lampa urmărită în mod special s-a aprins înaintea celeilalte. Intervalul cel mai lung în care sesizăm o succesiune este de două secunde. Dacă distanţa temporală e mai mare, nu se sesizează o legătură între excitanţi. Deci vorbim de percepţia duratei pentru intervale până la două secunde; în cazul unor intervale mai mari intervin aprecieri, reflecţii.

Un al doilea aspect al percepţiei de timp este tocmai aprecierea duratei. Se poate estima durata unui fenomen continuu, dar putem evalua şi intervalul între momentele de apariţie a două evenimente. Nu apar deosebiri nete între modul de a aprecia aceste două feluri de scurgere a timpului. Evaluarea se poate realiza în mod intuitiv, constatând dacă un interval e mai lung ori mai scurt decât altul. Ea se mai poate efectua indicând secundele ori fracţiunile de secundă (fără instrumente de măsură) şi reproducând un excitant considerat ca având aceeaşi durată. Experienţele arată că intervalele foarte scurte sunt supraestimate, iar cele lungi - subestimate. Un interval plin de stimuli discontinui pare mai lung decât unul vid, de aceeaşi durată.

Deşi depăşim oarecum cadrul percepţiei propriu-zise, este important să menţionăm aprecierea duratelor mai lungi, apreciere care variază în funcţie de mai mulţi factori. Mai întâi, ea depinde de natura activităţii desfăşurate. în mod obiectiv, criteriul de apreciere îl constituie o mişcare uniformă a mecanismului de ceasornic sau timpul de scurgere a nisipului într-o clepsidră. în mod similar, putem măsura durata atunci când desfăşurăm o activitate uniformă: strunjirea a 10 piese similare sau parcurgerea cu mers continuu a 5 km de drum drept.

Durata trăită constă în experienţa unei schimbări (timpul fiind o măsură a schimbării). Cu cât o activitate e mai intensă, mai complexă, cu atât durata ei pare mai scurtă.

Apoi intervin şi afectivitatea, motivaţia. Când o activitate ne interesează, timpul pare a trece repede (o petrecere izbutită, de pildă). Invers, când o conferinţă ne plictiseşte, ea ne pare a fi fără sfârşit. Cu cât motivaţia pentru prezent e mai mare, cu atât durata pare mai scurtă. Dimpotrivă, când munca prezentă nu ne absoarbe şi am dori să se termine pentru a face altceva, timpul se dilată fără măsură.

După W. Wundt, dacă ne îndreptăm atenţia asupra timpului, fie că ne aşteptăm la un eveniment neplăcut, fie la altul plăcut, în ambele cazuri, timpul trece greu.

Vârsta influenţează şi ea aprecierea timpului. La bătrâneţe, duratele mai lungi de o zi par mult mai scurte decât în tinereţe. Pe de o parte, fiindcă ritmul activităţilor vitale se încetineşte (or, comparativ cu ele, apreciem cantitatea de timp scursă), pe de alta, pentru că termenul principal de comparaţie a duratei - numărul anilor parcurşi -e mult mai mare şi atunci 1/60 < 1/20. Un an înseamnă mult mai puţin comparativ cu 60 decât comparativ cu 20.

Unele medicamente şi îndeosebi drogurile modifică percepţia timpului: haşişul şi mescalina lungesc timpul, pentobarbitalul, dimpotrivă, îl scurtează. Duratele scurte pot fi apreciate din ce în ce mai bine prin exerciţiu. Aşa, înainte vreme, fotografii apreciau foarte corect duratele de expunere (mult mai mari atunci decât astăzi). De asemenea, instrumentiştii care cântă în orchestre ajung să aprecieze foarte exact intervalele impuse de partitură.

Orientarea temporală în raport cu intervalele lungi de timp poate avea o importanţă vitală, de aceea ea este prezentă şi la animale. De pildă, există o specie de viermi plaţi care intră în nisip când vine fluxul şi ies o dată cu refluxul. Puşi într-un acvariu unde nivelul apei este constant, ei continuă să intre şi să iasă din nisip mai multă vreme, la orele obişnuite. La fel, viermele licurici luminează doar noaptea, stingându-se ziua. Pus într-o cameră întunecată, el continuă să se stingă în intervalele corespunzătoare zilei.

Un psiholog punea într-o farfurie zeamă dulce, mereu la aceeaşi oră. Albinele dintr-un stup învecinat şi-au format o legătură temporală şi veneau exact la ora ştiută, ceea ce înseamnă că se bazau pe anumite repere interne. Stupul a fost ambalat şi dus cu avionul în S.U.A. Albinele au continuat să caute farfuria cu sirop, respectând însă orele Europei.

Şi la om apar asemenea mecanisme. Dacă un sugar este hrănit cu regularitate la 3 ore, când se apropie ora mesei, începe să se agite şi să scâncească. Apoi salariaţii care încep serviciul mereu la aceeaşi oră, de la o vreme, nu mai au nevoie de deşteptător, ei trezindu-se la ceasul obişnuit. Mai mult chiar, unele persoane îşi propun să se trezească la o anumită oră (alta decât cea obişnuită) şi reuşesc destul de bine această performanţă.

Asemenea fenomene se explică prin existenţa în organism a unor regularităţi ale proceselor fiziologice numite bioritmuri, cele mai multe fiind legate de ritmul nicte-meral (alternanţa zi-noapte). Este periodică nevoia de apă, de hrană, de somn; în relaţie cu ea, există un bioritm al secreţiei de bilă, al creşterii calciului în sânge ş.a. Anumite deprinderi fixe ale unei persoane intră în relaţie de condiţionare cu unele bioritmuri, ceea ce va permite trezirea la oră fixă.

în aprecierea duratelor foarte lungi (de luni şi ani de zile), ne ajută reperele sociale, sărbătorile, evenimentele sociale şi, desigur, existenţa calendarului.

B.  Percepţia mişcării. Mişcarea constituie o schimbare de poziţie în spaţiu a unui obiect într-un anumit timp (aceasta referindu-se la modificările de natură mecanică). Percepţia mişcării intervine în două situaţii: a) când urmărim cu ochii obiectul în mişcare ; în acest caz, imaginea pe retină e fixă, dar senzaţiile kinestezice provocate de mişcarea ochilor ne dau informaţiile corespunzătoare; b) ochii sunt imobili, dar imaginea corpului respectiv se deplasează pe retină. Mişcările prea încete (minutarul ceasului) ori prea rapide (glonţul care ne trece prin faţă) nu sunt sesizate.

O situaţie specială întâlnim în cazul cinematografului, unde se perindă o serie de imagini statice, la intervale foarte mici (1/25 dintr-o secundă), în mod succesiv şi coerent (imaginile reprezintă fazele unei mişcări). Aici intervine persistenţa senzorială, care asigură continuitatea imaginilor permiţând o iluzie a mişcării.

C.   Percepţia cauzalităţii. Observând mişcarea mai multor obiecte mobile, ne apare (în unele cazuri) impresia unei relaţii cauzale între ele, a acelui raport datorită căruia apariţia unui fenomen atrage după sine, în mod necesar, producerea altui fenomen. Dar, aşa cum au obiectat unii filosofi, relaţia cauzală nu poate fi observată, ceea ce constatăm fiind doar faptul că un fenomen se produce concomitent sau succesiv altuia (post hoc, propter hoc). Cauzalitatea ar fi deci dedusă. După I. Kant, cauzalitatea ar constitui o categorie apriori (înainte de experienţă), care se imprimă asupra intuiţiei (percepţiei). Deci impresia de relaţie cauzală ar fi un dat primar.

Experienţe făcute cu copii de diverse vârste pledează în favoarea tezei că ideea de cauzalitate este în strânsă relaţie cu experienţa mişcării succesive a corpurilor şi nu o găsim la copii mici. Cele mai cunoscute sunt experienţele întreprinse de Al. Michotte. El a folosit rigle în lungul cărora se pot deplasa doi cursori A şi B (vezi fig. 19).

în primul caz, A împinge cursorul B, de care rămâne lipit. în cazul al doilea, A loveşte violent mobilul B, care se desprinde şi se depărtează de A.

Copiii de 7 ani au explicat în mod corect că A împinge ori loveşte cursorul B. Copiii mai mici de 7 ani nu văd toţi această relaţie: unii dau o explicaţie corectă, alţii nu. Iar cei având sub 4 ani nu văd nici un raport cauzal. Deci ideea de cauză nu este înnăscută, ea se dobândeşte în cursul experienţei.

Lucrul se vădeşte şi mai clar din nuanţele observate în atribuirea relaţiei cauzale : ea presupune o deplasare a cursorului B la un interval de maximum 5 sutimi de secundă. Apoi, dacă B se mişcă mai repede decât A, atunci A nu mai e considerat cauză, ci doar un declanşator al mişcării iui B, care ar avea o altă cauză - de pildă, un impuls electric.

Astfel, impresia de cauzalitate rezultă din anume caracteristici ale percepţiei de mişcare, în raport cu anume condiţii de loc şi de timp.

Cauzalitatea mecanică este sesizată în relaţie cu o serie de efecte perceptibile :

a.   efectul antrenării (cazul 1 din experienţele lui Michotte);

b.   efectul lovirii (cazul 2 din aceleaşi experienţe);

c.   efectul tracţiunii: când un mobil trage după el un altul;

d.   efectul propulsiunii: modificări de poziţie concomitente cu o deformare (săgeata lansată prin extinderea arcului).

e.   efectul trasajului: un obiect lasă după el una sau mai multe urme ;

f.   efectul de ştergere : obiectul anulează urma lăsată de altul;

g.   locomoţia animală : fiinţa vie care se mişcă în virtutea unei forţe interioare.

J. Piaget, efectuând şi el experienţe asupra relaţiilor cauzale, susţine că originea ideii de cauzalitate o găsim în acţiunile iniţiate de copil: el trage, împinge, apasă, loveşte şi constată efectele produse. Astfel va ajunge să atribuie raporturi cauzale şi modificărilor produse independent de el.

Dar, în afara cauzalităţii mecanice, există şi alte feluri de cauze : chimice, biologice, psihice, sociale. înţelegerea unor asemenea fenomene presupune o evoluţie a ideii de cauzalitate, care se realizează o dată cu maturizarea intelectuală şi culturală a persoanei.

5. Erori perceptive

A. Se poate vorbi de erori normale în percepţie. Există mai întâi „erori senzoriale", cele cauzate de factori obiectivi, cum este iluzia „băţului frânt", prezentă când afundăm un baston în apă şi intervine fenomenul fizic de refracţie. Mai numeroase sunt erorile datorate unor fenomene psihice: aici intră iluziile optico-geometrice şi faptul că o suprafaţă strălucitoare pare mai mare decât una întunecată; de asemenea, soarele la orizont pare mult mai mare decât pe bolta cerească (fotografiile nu înregistrează nici o diferenţă). Există şi iluzii provocate de dorinţele noastre: un om flămând intră într-un magazin cerând pâine, dar acolo se comercializează pene (firma „pene" a fost confundată cu „pâine").

Sunt însă erori grave de percepţie manifestate în cazul bolilor mintale.

B. Patologia percepţiei. Cel mai vulnerabil aspect al percepţiei este sentimentul realităţii. „Persoanele se mişcă de parcă ar fi nişte umbre" - spune un bolnav; „obiectele îmi apar ca învăluite în ceaţă" - mărturiseşte un altul; altuia, „totul îi pare straniu" sau de-a dreptul ireal: „parcă trăiesc într-un vis". în schizofrenie, în special, detaşarea de real e puternică, senzaţiile şi reprezentările bolnavului se amestecă. Totodată, apare şi fenomenul contrar: halucinaţiile, în cazul cărora bolnavii văd fiinţe pe care nimeni nu le vede. Un scriitor care avea o tumoare cerebrală auzea zilnic, la aceeaşi oră, un zgomot puternic de locomotivă cu aburi apropiindu-se.

Alteori sunt afectate percepţiile de spaţiu, de aceea bolnavii se deplasează greoi, chiar în propriul lor apartament. Un bolnav vede cum „totul se îndepărtează de mine şi devine mic". De asemenea, intervin uneori „agnoziile" despre care am amintit: persoana nu recunoaşte nici măcar obiecte uzuale, nu ştie cum să le utilizeze.

Toate aceste tulburări grave dovedesc ceea ce am evidenţiat pe larg: percepţia este un proces extrem de complex, presupunând o vastă sinteză.