Erik Erikson
(1902 – 1994)
Erikson considera
ca fiecare etapă de dezvoltare este caracterizată prin evenimente şi conflicte,
sarcini specifice de rezolvat pe care copilul şi mai târziu adolescentul,
adultul trebuie să le parcurgă şi să le soluţioneze adecvat pentru fiecare
vârstă sau etapă specifică. Personalitatea individului este un produs al
modului cum au fost soluţionate aceste crize sau conflicte. De aceea, aceste
stadii de dezvoltare au mai fost numite şi crize de dezvoltare (ieşirea din
criză se poate face în mod pozitiv sau negativ). Individul care va fi incapabil
să facă faţă crizei într-un mod acceptabil, va avea probleme în parcurgerea
următoarelor stadii şi dezvoltarea ulterioară va avea de suferit. Cu toate
acestea, Erikson este de părere că experienţele nesoluţionate corespunzător
dintr-un anumit stadiu pot fi compensate ulterior, dar la fel şi rezolvarea
satisfăcătoare a unei crize poate avea ca rezultat diminuarea efectului în
cazul unor deficienţe ulterioare care pot interveni în următoarele stadii de
dezvoltare.
Primele trei stadii psihosociale ale lui
Erikson sunt asemănătoare stadiilor sexuale ale lui Freud: oral, anal şi falic
şi sunt influenţate semnificativ de atenţia şi îngrijirea adecvată a
părinţilor.
1. Stadiul de la naştere - 1 an
Criza: încredere
primară versus neîncredere primară
În acest prim stadiu se formează sentimentul
de încredere versus neîncredere în ceilalţi, în funcţie de îngrijirea şi
dragostea acordată copilului, când acesta este nevoit să aibă încredere absolută
în cei care-i îngrijesc.
Rezultate
pozitive:
Satisfacerea corespunzătoare a nevoilor
bebeluşilor va conduce la dezvoltarea unei atitudini încrezătoare faţă de mediu
şi speranţa în viitor.
Rezultate negative:
Nesatisfacerea acestor nevoi existenţiale într-un
mod favorabil va conduce în viitor la dezvoltarea sentimentului de neîncredere,
insecuritate, suspiciune şi teama de viitor, în general.
2. Stadiul 1-3 ani (copilăria mică)
Criza: autonomie
versus indoiala, rusine
În acest stadiu se dezvoltă sentimentul de
autonomie, încredere în sine, când copilul vrea să se apuce şi să facă anumite
lucruri, cu riscul de a greşi.
Rezultate pozitive:
Încurajarea din partea părinţilor în această
etapă va dezvolta copilului sentimentul de siguranţă şi încredere în sine
absolut necesare în viitoarele situaţii-problemă pe care le pot întâmpina în
viitor (în stadiile următoare).
Rezultate
negative:
Dacă dimpotrivă,
părinţii manifestă dezaprobare în tot ceea ce fac copiii, mai ales prin
ridiculizarea unei fapte, ca de exemplu atunci când copiii mai fac în pat
uneori şi sunt apostrofaţi la genul: "nu ţi-e ruşine, eşti băiat mare şi
mai faci în pat?" când acesta din urmă va începe să se ruşineze de
propriile acţiuni, dar va pierde şi încrederea în propriile decizii.
3. Stadiul 3-6 ani (copilăria mijlocie)
Criza: iniţiativă
versus culpabilitate
Efecte
pozitive:
În această perioadă a vieţii, copilul începe
să exploreze lucruri noi, să-şi descopere abilităţi motorii, să interacţioneze
mai mult cu cei din jur, începe să aibă iniţiativa multor activităţi imitând de
obicei adulţii; frecvent, vor încălca interdicţiile impuse de părinţi, fapt
penalizat verbal sau mai mult. In aceste situaţii rolul părinţilor este foarte
important şi dacă aceştia vor fi suportivi, dar si consecvenţi disciplinar în
acelaşi timp, copiii vor învăţa cu timpul că nu toate lucrurile le sunt
permise, fără a se simţi vinovaţi şi, în acelaşi timp, vor continua să
exploreze fără a se ruşina de ceea ce fac, iar asumarea de responsabilităţi va
conduce la dezvoltarea simţului de iniţiativă. De asemenea, părinţii trebuie să
manifeste înţelegere faţă de curiozitatea sexuală specifică la această vârstă.
Efecte
negative:
Intervenţia
educativă necorespunzătoare va dezvolta copilului o temă de pedeapsa exagerată;
acesta va considera pe viitor că orice iniţiativă personală este greşită; dacă
anumite acţiuni nu au fost finalizate corespunzător, se va dezvolta sentimentul
de vinovăţie.
4. Stadiul 6-12 ani (copilăria mare)
Criza:
competenţa/hărnicie versus inferioritate
În acest stadiu, copilul achiziţionează
cunoştinţe şi deprinderi, în special prin intermediul şcolii, specifice
culturii din care face parte. Odată cu începerea şcolii, apare prima comparaţie
socială. Astfel, o abordare corespunzătoare din partea părinţilor, dar şi a
învăţătorilor vor dezvolta un simţ al competenţei sau dimpotrivă, printr-o
atitudine necorespunzătoare, vor dezvolta sentimentul de inferioritate. Cea mai
frecventa greşeală a părinţilor este de a-şi compara permanent copilul în
funcţie dacă şi-a făcut temele, dacă a luat rezultate mai proaste ca ale
vecinului sau prietenului Costel etc.
"Vezi,
Georgel a luat mai mult la lucrare decât tine, tu nu scrii la fel de frumos ca
Ionel" s.a.m.d.
Aceste comparaţii şi reacţii nefavorabile, nu
fac decât să adâncească sentimentul de inferioritate şi inadecvare, deci o
nerezolvare corespunzătoare a acestui stadiu va cântări decisiv în rezolvarea
satisfăcătoare a următoarei perioade de crize, deosebit de importantă in
viziunea lui Erikson şi anume, criza adolescenţei.
5. Stadiul 12-20 ani (adolescenta)
Criza: Identitate
de sine versus confuzie de rol
În această perioadă, adolescentul caută să-şi
formeze şi să-şi dezvolte o identitate personală şi vocaţională, încearcă să se
identifice cu un rol profesional. In acelaşi timp, se formează comportamente
specifice rolului sexual, crizele prin care trece adolescentul; este o perioadă
de tatonare a comportamentului sexual în care băieţii, de exemplu, se dau cu
gel, îşi fac ţepi, iar fetele se machiază şi încearcă să se pună în evidenţă
printr-o vestimentaţie cât mai sumară. Pentru a ajunge la un simţ clar şi coerent
al identităţii, adolescenţii se implică în diverse roluri, fără a se angrena
concret în vreunul.
În acest stadiu
apare confuzia de roluri şi întrebarea frecventă a adolescentului: "Cine
sunt eu?"; adolescentul manifestă totodată şi un comportament indezirabil,
prin însuşi conflictul interior prin care trece: "să am iniţiativa să fac
cutare lucru?"; pe de o parte, îşi doreşte să aibă iniţiativă într-o
acţiune, pe de altă parte, este inhibat de părinţii care-i dirijează şi
limitează fiecare acţiune. Eşecul în dobândirea unei identităţi clare, durabile
are ca rezultat difuziunea rolului, confuzia dintre ceea ce este şi ceea ce
doreşte să fie. Scopul educaţional în aceasta etapă este de formare a copilului
autonom prin acordarea unei anumite independenţe, discret controlată de
părinţi.
Părintele care şi la aceasta vârstă îşi
însoţeşte copilul la examen şi-l aşteaptă în curtea liceului sau a facultăţii,
creează şi întreţine dependenţa acestuia. Adler spunea că: "orice copil
problemă este un părinte problemă".
Erikson, ca de altfel majoritatea
psihologilor, consideră că adolescenţa reprezintă criza centrală a întregii
dezvoltări. Criza de identitate este considerată ca fiind singurul conflict
puternic pe care o persoană îl are de înfruntat în această viaţă, iar depăşirea
într-un mod satisfăcător se poate realiza in condiţiile în care şi celelalte
stadii au avut o rezolvare pozitivă.
Efecte
pozitive:
Capacitatea de a se percepe ca o persoană
consecvenţa, cu o identitate personală puternică.
Efecte
negative:
Confuzie în legătură cu cine este şi ce
reprezintă, incapacitatea de a lua decizii şi a alege în mod special în
privinţa vocaţiei, a orientării sexuale etc.
Presiunile puternice din partea părinţilor sau
a societăţii pot determina dezorientarea şi disperarea adolescentului; acestea
au ca rezultat înstrăinarea fizică sau psihică de mediile normale, iar în
cazurile extreme ale difuziunii rolului, tânărul poate adopta o identitate
negativă. Spre deosebire de băieţi, fetele se dezvoltă diferit privind dezvoltarea
identităţii, acestea manifestând tendinţa de amânare a dezvoltării identităţii
până la găsirea partenerului de viaţă, care are un rol important în
determinarea statutului lor.
Stabilirea
identităţii în adolescenţă reprezintă elementul-cheie în realizarea ulterioară
a unor relaţii intime adecvate.
6. Stadiul 20-30/35 ani (tânărul adult)
Criza: Intimitate
versus izolare de ceilalţi
Efecte
pozitive si negative:
Caracteristicile principale ale acestui stadiu
sunt dragostea şi relaţiile inter-umane, în care tânărul adult caută relaţii
profunde şi de durată. Încă de la vârsta de 20 ani, fiecare om îţi caută un
partener. Fiecare om are o trebuinţă afectivă şi sexuală, iar după cum spunea
şi Erikson, nu are importanţă cât de mult succes ai în activitatea profesională.
Nu eşti dezvoltat complet până nu cunoşti şi dezvolţi sentimentul intimităţii,
iar realizarea acestui lucru are ca efect pozitiv capacitatea adulţilor de a
dezvolta relaţii apropiate şi profunde cu alţii, capacitatea de a iubi şi de a
răspunde angajamentelor faţă de ceilalţi. In cazul când individul nu şi-a găsit
partenerul sau este părăsit, după cum spunea Erikson, se ajunge la o izolare
socială, la o relaţionare superficială.
Majoritatea persoanelor care solicită o
consiliere psihologică în această perioadă au ca problemă singurătatea;
efectele care decurg de aici: depresii, tulburări psihosomatice, psihologice,
chiar tentative de suicid etc. Trebuie menţionat ca celibatul nu atrage o
tulburare de comportament - este o alegere voită care nu afectează viaţa
sentimentală a persoanei.
7. Stadiul 35-65 ani(adultul)
Criza:
Productivitate/realizare/generativitate versus stagnare
Această perioadă se caracterizează prin nevoia
adultului de a fi productiv, de a fi capabil să se orienteze către exteriorul
sau/si de a-şi exersa rolul profesional şi/sau parental (este stadiul în care
acest rol este accentuat şi se simte nevoia de a avea un moştenitor cu orice
preţ dacă nu s-a putut realiza până în acest stadiu); de asemenea, individul
simte nevoia de a împărtăşi şi altora din experienţa acumulată. Din acest motiv
se mai numeşte şi "perioada meşterului"; Erikson afirmă că adulţii au
nevoie de copii aşa cum aceştia au nevoie de adulţi.
Efecte pozitive:
Criza se poate rezolva având copii sau prin
împărtăşirea cunoştinţelor în diverse moduri, activităţi ca profesor, psiholog,
îngrijirea unui copil etc.
Efecte
negative:
În acest stadiu, problemele apar în cazul când
din diverse motive nu a avut loc acumularea de cunoştinţe sau experienţa sau nu
are cui împărtăşi din experienţele sale; omul trece prin aşa-zisa criza a
stagnării; de aceea părinţii spun: "eu la vârsta ta... etc". Cu atât
mai mult dacă individul este singur în acest stadiu, stagnarea se referea la
relaţiile sociale, are loc oprirea evoluţiei, limitarea şi exagerarea
preocupărilor faţă de sine.
8. Stadiul după 65 de ani (batrâneţea)
Criza:
integritate psihică versus disperare
Efecte
pozitive şi negative:
În această perioadă, bătrânul îşi evaluează
realizările din timpul vieţii. In cazurile când răspunsurile sunt acceptabile
există satisfacţie pentru propria viaţă şi acceptarea morţii; se atinge astfel
un echilibru de integritate psihică.
După 65 ani, odată cu pensionarea dispare
rolul profesional, dispare si rolul parental când copiii au plecat din casa
părinţilor (asta in cazul în care acest rol a fost îndeplinit) sau a intervenit
decesul partenerului de viaţă; încep să apară mai frecvent întrebări despre
rolul propriei existenţe, teama de moarte, iar atunci când aceste probleme nu
au fost rezolvate favorabil se ajunge la o fază de disperare, numită şi
depresia bătrâneţii.
Comments
Post a Comment